Un om moral nu se indignează pentru orice abatere. Un profesionist se aşteaptă să comită şi greşeli. Un om obişnuit nu îşi epuizează superlativele pe orişice.
Nici unul nu face paradă din ce crede, din ce ştie sau din ce vede.
Nici unul nu trăieşte numai pentru public, interlocutor sau vecin. Nu sînt predispuşi să-şi modifice axiologia personală la cea mai măruntă adiere de schimbare.
Ne inundă parada. Nu mai contează moderaţia, consecinţă a experienţei sau corolar al înţelepciunii. Se erodează cu metodă scepticismul care trebuie să însoţească fiecare aventură umană, cu atît mai mult cînd se pun în discuţie bazele existenţei în societate. Se pun în discuţie, nu, formulare greşită, se aruncă în gura lumii.
Ne sufocă ratingiştii. Agenţii de rating financiar. Agenţii de sondaj. ONGuri. Purtători de cuvînt. Băgată (nu aşa!) în tot şi în toate media.
Efectele sînt tot mai vizibile. Unele perverse, mai subtile, dar nu mai puţin periculoase. Să luăm un profesionist adevărat. De căte ori va fi tentat să recurgă la mijloacele tupeistului care se bate cu pumnii în piept, care nu greşeşte niciodată şi are papagalul atît de bine dezvoltat încît nu oboseşte să convingă? Nu ai reclama care să te preceadă şi să te învelească în gălăgie? Nu exişti, nu contezi sau pierzi acolo unde nu ar fi trebuit, dacă acţionau criteriile de valoare. Cît vei rezista tentaţiei de a recurge la aceleaşi mijloace? Iar cînd o vei face… pactul cu diavolul a fost semnat.
Inutilii vor şi, iată, au început să ne conducă. Nu să conducă, să ne, nuanţă importantă.
De fapt, cu eşecul (pre)vizibil al democraţiei ca tehnică de gestionare a mulţimii (căreia îi e vîndută ca tehnică de gestionare a cetăţii), transformarea în gargarocraţie devine necesară. Nu se poate ca morala cetăţii, reperele culturale, tradiţia, competenţa în (aproape) orice domeniu să rămînă neafectate, dacă doreşti să controlezi prin gargară. Atunci să fie subminate toate sau eliminate. Ceea ce se şi întîmplă. Inutilii sînt întreţinuţi cu grijă, împinşi în faţă, ba chiar antrenaţi, în măsura în care mintea nu se blochează încercînd să asocieze pregătirea cu inutilitatea. Probabil că nu se blochează, mai ales cînd ar trebui să o facă, de exemplu în faţa televizorului, sursa principală de infestare cu abordări necritice şi neterminate.
Se face paradă din toate cele care ar trebui să funcţioneze fără, pînă cînd tot ce mai contează din funcţionare rămîne discuţie goală despre cum funcţionează sau (iar nu înţeleg de ce nu se blochează preventiv mintea) discuţie despre imaginea funcţionării şi importanţa ei (a imaginii)!
Astfel, în multe dintre cele mai semnificative elemente ale sale, viaţa se transformă în parodie, fragmentată în bule de existenţă unde normalitatea încearcă să se apere, adesea cu reacţii în exces, asemenea unui organism afectat de un virus extrem de agresiv.
La conu' Mişu 
Autocomentariu.
Cît de pe muchie mă aflu blogărind? Nu e lipsită de riscuri folosirea mijlocului internetic. Nu ştiu dacă e chiar pactul cu diavolul (din noi, în acest caz?), dar nici nu cred că internetul sau altă formă de virtualizare a legăturii cu celălalt e răspunsul.
Imi spunea cineva, candva, ca in lumea virtuala suntem cel mai aproape de conditia de ingeri. Daca pornim de la ideea ca intreg universul e oricum doar o proiectie pe care perceptia noastra o numeste „realitate”, virtualul chiar nu mai suna atat de rau. 😛
Internetul e si ar fi bine sa ramana doar un mijloc. Atat. Un intermediar al comunicarii, util cand intervine departarea fizica. Atat. (ma repet).
Pact cu diavolul din noi poate ca e, poate ca nu. Si poate ca nici nu conteaza asta.
Oricum ceea ce e important cred e sa ramanem ancorati (si) in realitate. Iar asta se poate face si printr-o simpla imagine… Cred. (da, sunt incoerenta :D)
Da, cînd e privit ca mijloc de comunicare între cei ce se cunosc. Ca mijloc de propagare, funcţia internetului mi se pare mult mai perversă. Tiparul nu a oferit niciodată posibilitatea răspunsului (la o afirmaţie, formulare, idee) imediat sau nemediat de trecerea unui (inevitabil) timp de reflecţie pentru cititori.
ah si mintea nu se blocheaza preventiv ca ne-ar merge prea bine cu ea asa, si candva ne-am plictisi 🙂
Offtopic, inspirat de singurul tau link de la „Saituri”.
Ai vazut seria „Caprica”? Pana acum a aparut „pilotul” si primul episod. Se intampla in universul lui Battlestar Galactica, cu cca 60 de ani ininintea primei serii, si incearca sa explice aparitia si motivatiile Cylonilor. Din cat am vazut pana acum, pare promitator, cu neasteptat de mult „food for tought”. De exemplu despre conditia si unicitatea „sufletului” intr-o lume virtuala.
Nu, nu cunosc. Sună mai interesant decît BG clasic. Mie îmi place Olmos, un actor aşa şi aşa de felul său, culmea, l-am văzut chiar ieri într-un film, îmi place încă de la Miami Vice. Parcă îl dor măselele tot timpul, are stilul ăla reţinut în gesturi, şi-a construit un personaj pe care parcă îl revăd în toate rolurile. Bănuiesc că nu apare în Caprica? Notez.
Linkul nu mai ţin minte cu ce ocazie l-am pus, probabil cînd testam nişte widgeturi pentru blog. L-aş fi scos, n-am pus eu linkuri spre chestii mai bune sau mai importante pentru mine, însă sînt un tradiţionalist leneş. Asta nu înseamnă că nu sînt în continuare mare amator de SF (şi-am uitat de Blade Runner cînd pomeneam anii 80, ce scăpare. Aaa juca şi acolo Olmos!) Nici poza zilei nu am scos-o. Una singură m-am învrednicit să pun în toată cariera blogăristică şi mi-am dat seama instantaneu că operaţiunea ar necesita un efort absurd. Poza îmi place, se potriveşte cu o dorinţă.
Nu mai răspund cu Obama vs bubuli, că nu mai am energie. Sînt chestii ciudate, cum au fost şi pe vremea lui Bush cel mic. Şi mie îmi pare că nu se leagă cîteva lucruri importante. Varianta „dă-le multă funie, poate se spînzură singuri” pare cam riscantă. Dacă există ceva real la mijloc.
Si mie imi place poza. Imi sugereaza imensitatea nevazuta, ascunsa, vie si datatoare de viata, a oceanului…