Obama to seek major increase in nuclear weapons funding

Nu cred că am simţit vreodată mai clar limitele comunicării. După ce am citit/aflat de noua mişcare, sinele meu a tăcut. Greu de explicat. Nu am fost surprins, nu mi-a amorţit mintea în faţa unei noi dovezi de ipocrizie, de mizerie umană, de strategii absurde şi periculoase. Nu e nouă nici logica inversă, orwelliană, după care se ghidează şi cei care decid şi cei care transmit mesajul, răsucind şi aburind tot ce se poate răsuci sau aburi. Nici jena sesizabilă care îi cuprinde pe unii care nu mai pot învîrti minciuna tot mai groasă nu e chiar nouă, doar rară. Nu m-a cuprins deznădejdea, am fost doar, pentru un timp, în vecinătatea unei certitudini a cărei concluzie ar putea suna aşa: sîntem terminaţi.

Certitudinea care mi-a produs tăcerea interioară, o detaşare a raţionalului ca după cea mai măiastră şi argumentată pledoarie prin care şi-a încheiat rolul şi rostul, este aceea că trăim în plină demenţă a sistemului. Nu mi-a părut nici rău, nu a venit nici repulsia sau ura. Nu ar avea nici un sens.  Dacă un Joe Lieberman e psihopat sau Obama e un mincinos cu o ambiţie nemăsurată, dacă unor deştepţi care se cred deştepţi li se pare că au mai făcut o mişcare deşteaptă pe tabla de şah strategic, dacă asupra puterii complexului militar-industrial-ştiinţific (tot uit să pun discursul de adio al lui Eisenhower – cu subliniere pe partea în care avertiza asupra pericolului coruperii şi subordonării cercurilor ştiinţifice) nu cred că plana vreun dubiu, nu am avut pînă acum certitudinea că monstrul are o viaţă a lui, independentă de numărul şi poziţiile ocupate de demenţi cu acte în regulă, de arivişti, de lacomi sau de genii.

Bani oricum aveau, un mesaj de ameninţare sau momeală pentru o nouă vînare de vînt printr-o altă cursă a înarmărilor nu era necesar, astfel de lucruri se ştiu, nu e nevoie de tam-tam. Contextul le e profund defavorabil, momentul stupid ales. Ce mai contează o porţie de ridicol pentru premiantul Obama la butoiul de ridicol în care l-au aruncat cînd i-au dat Nobelul! Ce mai contează credibilitatea! Oricum nu le pasă, oricum vor porni la război cînd şi unde vor. La fel de sigur cum vor da faliment. Multe dintre cele prinse în articol sînt cunoscute într-o măsură sau alta.

Totul este atît de inutil sau de gratuit încît cred că ne aflăm în faţa unei manifestări evidente de nebunie a sistemului, ca un gest complet nelalocul lui care, dacă i s-ar întîmpla unui individ, ar şoca imediat pe cei din jurul său.

Nebunie periculoasă cînd dispune de jucării de megatone echivalent TNT. Noi ar trebui, probabil, să ne temem de armele nucleare iraniene, care nu există, sau de vreo bombă atomică rătăcită în sacoşa unui terorist. Bombă ajunsă acolo pentru că, nu-i aşa, există arsenale nucleare care nu mai prezintă siguranţă. Uhum. Se înţelege că şi cel american ar fi unul dintre ele. Atunci trebuie modernizat şi pentru asta trebuie construite noi facilităţi, de utilizat la inventarea şi testarea unei noii generaţii de bombe. Să se simtă în siguranţă(!?) dacă semnează un nou tratat cu ruşii prin care să mai rămînă doar cu 1675 capete nucleare de fiecare. Uhum. Dacă nu se face astfel, psihopatul Lieberman ameninţă că turma lui de republicani nu ratifică. Acelaşi individ a forţat recent aprobarea în senat a unui pachet de sancţiuni înpotriva Iranului care, dacă vor fi puse în aplicare, vor constitui un act de război împotriva unei ţări care nu deţine nici o armă nucleară. Uhum. Exact acum, cînd banda lui Blair a fost dezonorată public pentru minciuna cu armele de distrugere în masă care a dus la invadarea Irakului. La instigarea Liebermanului şi a altora suferind de aceeaşi boală. Care se vede a fi boala  sistemului.

Nu există cămaşă de forţă pentru sistem.

––

Am să adaug transcrierea unei  bucăţi mici dintr-un dialog interesant (pentru cine are chef şi timp) care ilustrează bine, zic eu, starea de saturaţie la care încep să ajungă americani care observă şi gîndesc.

It is us versus them.  It is a class war, it’s the people who already have money using the state against the rest of us.  Left, right and center and libertarian and everybody oughta be at least agreeing on the shape of the conflict.
…
There’s an entrenched elite right now that is just all about protecting themselves.
…
The problem with these guys that we are talking about today and how these people who fail over and over keep rising up and getting more powerful and more control over our lives … it’s like an aristocracy … this was supposed to be a meritocracy, they didn’t want to live in a rigid system where is all about what family you were born into or what corrupt privilege you happen to get. Granted, it’s hard to make that work in a clear way but there’s a scale here and we are way on the King George end of the scale these days. … They’re fewer and fewer good jobs out there and they’re taken out by the sons and daughters of this entrenched elite. And in that sense there really is a class war.

Eu cred că s-a trecut dincolo de un război de clasă (chiar şi în sensul unei ostilităţi crîncene care şterge deosebiri ideologice numai ei să cadă) sau de o stare prerevoluţionară, cred că întreaga reprezentare despre (posibila) organizare politică a omenirii pîrîie din temelii. Cumva ne-am atins limitele şi nebunia sistemului le expune tot mai crud.