„If the American people ever allow private banks to control the issue of their money, first by inflation and then by deflation, the banks and corporations that will grow up around them (around the banks), will deprive the people of their property until their children will wake up homeless on the continent their fathers conquered.”
În 1913 au cedat cotrolul asupra monedei unui consorţiu de bănci private. Ţările emergentului imperiu UEist au cedat controlul către o entitate supranaţională, transformînd băncile naţionale în filiere ale acestei entităţi. Alte combinaţii banchereşti la nivel mondial, construite în timp, formează o reţea paralizantă care controlează fluxul financiar mondial. Nici grupul iniţial de bănci care a preluat controlul în SUA nu a apărut din senin, dar asta e o altă poveste.
Băncile naţionale nu sînt bune în sine, reprezintă un instrument al statului care îi permite acestuia să exercite o putere mult mai mare decît i-ar permite resursele obţinute prin taxare. Dar şi pentru rău există grade. O bancă naţională subordonată parlamentului e una, o bancă naţională acţionînd independent de reprezentanţii naţiunii este, de fapt, subordonată intereselor private. În contextul actual e integrată reţelei care serveşte interesul privat globalizat. Pretextul vînturat pentru necesitatea independenţei băncii naţionale faţă de puterea politică formală nu rezistă. Atribuţiile băncii depind de lege, dacă parlamentul vrea, poate să modifice legea, aşa că niciodată banca nu poate primi o garanţie politică absolută că va funcţiona după bunul plac. Puterea băncii şi subordonarea reală se văd tocmai din independenţa de facto, sprijinită virulent de tot ce înseamnă mijloc de influenţare a opiniei publice.
Treptat, statul a devenit o unealtă aproape complet aservită unei oligarhii care, deşi dispune de multe marionete politice, îşi exercită controlul cu deosebire prin instituţiile financiare, devenite din furnizori de putere pentru stat controlori direcţi ai acestuia. Transformarea se accentuează odată cu campania de globalizare. Diversitatea intereselor naţionale, care nu pot fi dictate numai de ban, a făcut şi face mai complicată stăpînirea de către oligarhiile financiare. Lipsa de omogenitate etnică, religioasă şi nu numai, face din structurile foarte mari un teren perfect de acţiune. De ce au nevoie de un control politic formal, global, cînd se pare că reuşesc şi prin structurile actuale să domine? Pentru că, dpv al funcţionării economiei, totul este o cacealma. Se apropie momentul cînd puterea bancherească, prin pîrghiile statelor pe care şi le-a subordonat, va trebui să recurgă la forţă pe o scară mare. O lume cu poli de putere care pot supravieţui uraganului reprezintă o variantă înspăimîntătoare pentru bancheri. Nu e deloc întîmplător că toată agitaţia în favoarea globalizării se face în occident, zona dominată total de oligarhia financiară. Atît timp cît există zone care nu sînt integrate sistemului de control financiar într-o măsură care să le facă complet dependente de acesta, rămîne o mare necunoscută în joc. Bancherii nu sînt atît de subtili încît să accepte o astfel de lume (normală).
Există nuanţe, ca peste tot, însă nici cei mai buni profesionişti nu se pot opune curentului dominant. Nu cred să existe vreo speranţă din interiorul sistemului bancheresc. Ultimii 2 ani nu au arătat vreo diferenţă semnificativă între acţiunile din SUA sau UE. Nu există o abordare diferită, ambele s-au grăbit să arunce bani publici către bănci, ambele au acceptat fără crîcnire rolul de vechil, cu populaţiile destinate să preia şocul crizei. Scara la care s-au întîmplat lucrurile e uimitoare. Imensele cantităţi de bani (în parte fictivi, care se vor materializa în devalorizarea monedelor), imposibil de monitorizat, se vor transforma în datorie publică. Ce s-ar fi întîmplat dacă UE nu mergea pe calea americană? În orice caz, lumea ar fi văzut la lucru doua variante, una cu bancheri cocoloşiţi şi alta cu bancheri şi deponenţi (să fim sinceri) lăsaţi să-şi asume (lipsa de) responsabilitate. Comunizarea pierderilor nu e dreptate socială. Cu atît mai mult cu cît, mîine, situaţia se va repeta. Dar, în realitate, nu s-a pus cu adevărat problema abandonării bancherilor speculanţi. Nici pentru o clipă.
Pare destul de limpede ale cui interese sînt apărate.
La conu' Mişu 
„O bancă naţională subordonată parlamentului e una, o bancă naţională acţionînd independent de reprezentanţii naţiunii este, de fapt, subordonată intereselor private. În contextul actual e integrată reţelei care serveşte interesul privat globalizat.”
Crearea banilor a fost o invenţie genială. Dar, într-o societate alienată, în care obţinerea profitului e mai presus de morală, banul devine „ochiul dracului”. În moneda unei comunităţi se concentrează munca creatoare a acelei comunităţi. În condiţiile în care acea monedă devine obiectul unor speculaţii obscure, majoritatea acelei comunităţi va fi înşelată de speculatorii diabolici.
Iată un exemplu din filmul „EndGame – Blueprint For Global Enslavement”:
„Pe18 iunie 1815 [Waterloo] agenţi ai ramurii britanice a familiei Rothschild îl urmărea pe împăratul Napoleon Bonaparte luptând cu disperare să-şi salveze armata din încleştarea presantă a atacului britanic cu dublă învăluire. Un agent Rothschild a fost în stare să obţină ştirea înfrângerii lui Napoleon de către Lordul Wellington şi i-a dus-o lui Nathan Rothschild cu mai mult de 20 de ore înainte ca ştirea să ajungă la Londra. Nathan, capul ramurii britanice a familiei Rothschild, a răspândit zvonul către Bursa Londoneză că Napoleon a câştigat războiul. Acţiunile au căzut cu 98% şi Rothschild a fost capabil să cumpere întreaga economie britanică cu câţiva penny pe o liră. Când ştirile înfrângerii lui Napoleon au ajuns în sfârşit, acţiunile au crescut. Britania era acum liderul de nediscutat al Europei şi Rothschild conducea Anglia.”