La propriu.

În vreme ce bursele cad un pic, de unde se vede că se găsesc întotdeauna imbecili care nu se învaţă minte şi mai cred că bursa ca sursă de alimentare cu bani pentru afaceri corecte există încă, în vreme ce diverşi sorosi dau tunuri cu specularea monedelor, în cîrdăşie cu agenţiile de rating care  desemnează ţintele, probabil şi în acord cu mari căpetenii ueiste care mai dau astfel cîte un balon de oxigen fraţilor americani pe seama ţăranilor spanioli, portughezi, greci (români nu, noi pregătim o ţintă mare pentru armele nucleare ruseşti, ce să-şi mai bată capul cu morţi docili ca noi), în vreme ce americanii continuă să provoace China (logic, confruntarea s-ar putea să fie nevoie să înceapă mult mai devreme, imperiul american scîrţîind din toate încheieturile) ca să-i testeze reacţiile, în vremea asta eu mă uit la filme.

Mi-am propus să văd filmele nominalizate pentru Oscar, cele 10 nominalizate la categoria cel mai bun film. Bine, doar 9, că la Avatar nu mă uit. Dacă e să ia toate premiile n-are rost şi, oricum, aştept jocul. Aşa e acum. Altădată, la întrebarea „ai citit cartea?” se răspundea cu „aştept filmul”. Acum la „ai văzut filmul?” răspunsul corect e „aştept jocul”.

Mare greşeală! Mare de tot.

Mai am unul şi, dacă adun suficient curaj, mai încerc cu altul la care am cedat, e drept nici nu mai aveam timp sau energie nervoasă după deprimarea anterioară.

Să încep cu cel mai periculos. Sub nici o formă să nu încerce cineva să se uite la Precious. Există căi mult mai umane de sinucidere sau de intrare în catatonie. Am văzut vreo 5 minute de la început şi alte cîteva pe sărite. Credeţi-mă pe cuvînt, e o experienţă traumatizantă pentru privitor. Cei care pot urmări filmul ăsta de la cap la coadă trebuie stocaţi pentru eventualitatea unei invazii extraterestre, ar fi, cu siguranţă, cea mai bună armă a noastră, nimic nu le poate clinti psihicul.

Cine spune alienşi, spune District 9. Nu e prea rău. N-are ce căuta printre nominalizări… stai, stai, nu, prin comparaţie are. Actorul principal joacă foarte bine într-o transformare şi de atitudine şi… Film sud-african. Are ceva primar, mai altfel decît belfăreala holywoodiană. Cea mai interesantă latură e foarte fin schiţată în dezumanizarea „firească”, plasată într-un viitor apropriat, uşor de recunoscut ca prezentul cel mai prezent. Nu e plictisitor, clişeele sînt integrate cursiv. Poate fi privit după-amiaza, cu floricele de porumb la îndemînă. Final decent. Deşi ar fi trebuit să mă pună pe gînduri uşurinţa cu care am intrat în jocul societăţii schiţate acolo, îmi dau seama că am acceptat-o deja.

Filmele lui Tarantino sînt demente, nu neapărat proaste. Inglourious Basterds e dement, cretin, pe alocuri abject. Prost. Bine, Tarantino nu face filme, adună tablouri. Aşa e şi cu tîmpenia asta. Tabloul de la început şi cel din tavernă sânt bine făcute, ca două poveşti scurte. Demente şi astea. Fără îndoială. Brad Pitt are un rol de rahat. Dialogul e, pe alocuri, bun – altă caracteristică tarantinică cu care abate atenţia de la incapacitatea de a se concentra la ansamblu.  Ansamblul, cît e, dă un film bolnav, de om bolnav, destinat unor primitivi. Satisface obsesii, probabil şi personale. Cine vrea să-l vadă ciuruit pe un Hitler grotesc de către un psihopat evreu care, anterior, stîlcea cu bîta de baseball un prizonier de război neamţ, după ce „colegii” lui i-au scalpat pe morţi, la indicaţiile Pittului, va primi ce doreşte. Probabil, mă îndoiesc că tarantinul şi-a bătut capul, unii vor găsi vreun simbol scremut pe acolo, poate legat de ideea de film, cinematograf, iluzia pe care filmul în general, ca unealtă, o poate crea. Nu există nici un simbol. 3 roluri sînt bine jucate. Excesele aparţin tot regizorului. Cei de l-au nominalizat sînt la fel de bolnavi.

Concurentul lui Avatar, The hurt locker, e regizat de Kathryn Bigelow. Mi-a plăcut un film al ei, Strange Days, care a fost făcut după un scenariu de James Cameron, pretendentul la coroană din acest an. The hurt locker, hmmm, război în Irak, „războiul e un drog” scrie la începutul fimului şi încearcă să convingă că, pentru eroul principal aşa şi e. Un film prea lung. Nici una din scenele importante nu e credibilă, nici actoriceşte, nici militar, nicicum. Isteriile obişnuite ale armatei americane de film, foarte grijulie să nu omoare dacă poate să urle. Noroc cu echipa de mercenari, probabil englezi după accent, a lui Ralph Fieness, care nu apucă să vorbească prea mult înainte de a fi lichidată de lunetiştii inamici. Lichidaţi, la rîndul lor, de trioul american din care face parte adictidul nostru. Probabil o încercare discretă  de reabilitare a americanilor în faţa englezilor, recunoscuţi pentru profesionalism (şi cîrcătoşenie). Spre deosebire de Tarantino, toate scenele trebuie să ilustreze cîte ceva: nesăbuirea, curajul, camaraderia, stresul, ciudăţenia, umanismul, furia justificată. Didactic. Exploziile sînt frumoase. Puţine, dar bune. Logica lipseşte aproape cu desăvîrşire. Irakienii obişnuiţi sînt de decor, cu excepţia unui puşti clişeu. De ce e un concurent? Pentru că e propus la multe categorii, pentru că David Morse are un rolişor stupid şi băiatul nu ratează învingătorii, pentru că e un film despre războiul din Irak care nu are nimic din adevărurile deranjante ale realităţii. Un film aseptic. 

Gata, am obosit. An education şi Up in the air sînt filme. Nu grozave, nu de Oscar, dacă prin Oscar se mai poate înţelege recunoşterea acordată calităţii, dar filme. Poate mîine.