Mă gîndesc la felul în care Crăciunul cade într-o zi fixată calendaristic şi Paştele în una stabilită, anual, prin biserică. Cum ziua naşterii Domnului, la orice stil ne-am raporta, se vrea un punct fix pentru credincioşi, iar zilele petrecerii şi învierii Domnului se doresc un timp în afara timpului, o repetiţie ritualică, fixate într-o idee, cea a săptămînii, găsită şi la început, în Geneză. Timpul omului – calendare, observaţii, măsurători. Timpul cosmic – ciclicităţi mari, stabilitate aparentă, necuprindere presupusă. Timpul dumnezeirii – totul. Între ce putem cuprinde şi ceea ce ne depăşeşte se află Dumnezeu care a trăit, ca noi, printre noi, de fapt pentru noi, ca să ne deschidă ochii. Măcar din cînd în cînd.

Nu ştim ce nu putem înţelege, la fel cum nu ştim cît putem înţelege. Totuşi, răspunsul se află sub ochii noştri, chiar dacă nu ne punem întrebări, indiferent dacă nu ştim de existenţa întrebărilor. Sîntem parte a răspunsului prin simplul fapt că existăm acum, după cum existam şi în vremea cînd, într-o vineri, se băteau piroane şi cununa era din spini. Din frica de moarte a unora. Poate şi din neîncrederea altora, care ar fi trebuit să fie mai deştepţi, în profeţii.

Nu părem a fi mai deştepţi astăzi. Un fapt însă rămîne netulburat după ce a trecut ceva timp, de-al nostru, deşi s-au perindat mulţi care au încercat să ne convingă… nici ei nu prea ştiu despre ce anume: sîntem destui care credem. Nu ştiu dacă există doi oameni care gîndesc la fel, sesizează aceleaşi nuanţe ş le acordă aceeaşi importanţă. Nu sîntem consecvenţi cînd sîntem luaţi pe felii de timp, de-al nostru. Sîntem imprevizibili, extrem de imprevizibili, raportîndu-ne, iarăşi, la timpul nostru, nesemnificativ faţă de cel cosmic, totuşi singurul relevant şi singurul revelator.

La graniţa dintre paradox şi rătăcire (pierdere de timp, de-al nostru, pentru că rătăcitul îşi va găsi calea, prin paradoxul definiţiei), într-o vineri de convenţie, de săptămînă şi, pentru că aşa a fost să fie, Mare.