Adrian Năstase pare să-și fi pierdut răbdarea. Absolut de înțeles, după mai mulți ani de confruntare cu …ăăă… justiția și după toate celelalte întîmplate și cunoscute.

Ieri, în stradă, în fața unor …ăăă… jurnaliști (o subspecie foarte greu de suportat  în cele mai favorabile condiții), una dintre frecventele sale ironii, foarte acide de obicei, s-a transformat în ceva înnegurat, rău. Era vorba despre renegocierea cu OMV. Nu l-am suspectat pe Năstase de naționalism, cu atît mai puțin după referendumul ticălos din 2003, însă nu țin minte să-l fi văzut cu garda jos, nu țin minte vreo ocazie în care să-l pot plasa, la nivelul declarativ, alături de masa mungiformă a soroseilor de trei parale (cam atît reprezintă leafa lor pentru punga boierului Soros).

Una e să cedezi, cu efecte extrem de nefericite, după cum s-a văzut, în fața cererilor UE, să mînărești un referendum pentru a scoate o constituție așa cum au cerut stăpînii de facto pentru a deveni și de jure, cînd majoritatea populației de atunci dorea, în mod sinucigaș (dar asta e altă poveste), intrarea țării în UE. Cu totul altceva să confirmi, după ani, printr-o reacție ieșită de sub autocontrolul menținut în condiții net mai dificile, că afacerea Petrom e, de fapt, una de suflet, dacă pot să mă exprim așa. Pînă acum acceptam varianta sugerată aluziv chiar de Năstase conform căreia înstrăinarea economiei înseamnă acceptarea șantajului extern în ideea unui avantaj strategic pe termen lung (o prostie, după cum s-a verificat în timp). După ironia devenită scrîșnet, de ieri, am rămas cu impresia că Năstase chiar crede că deposedarea românilor în favoarea străinilor e un lucru bun.