E o turmă de usliști rîrîiți prin parlament, formată din unii mai tineri, care le știe pe toate. Absolut pe toate, din orice poziție.

Doar cînd vine vorba de bandele organizate grupate în CSM, Curtea Constituțională, Înalta curte de… ceva, amuțește.

Chiar și nerîrîiții, mai experimentați, mai trecuți prin viață, pînă nu recită mantra cu „nu comentez deciziile justiției”, nu pot să respire, așa de devotați se află dumnealor.

Rîrîiții sînt mai reprezentativi. Ei formează noul val. Bat în lemn.

Am avertizat asupra instalării și cancerizării puterii judecătorești. Au avertizat și alții, în sensul că nu se urmărește defel consolidarea democrației astfel, dimpotrivă. Vezi cazul SUA, devenite mai nou dictatură pe față, dar care a paralizat de mai multe generații exprimarea libertății individuale prin mecanismul primatului verdictelor judecătorești.

Evident (adică nu necesită demonstrație, este sau ar trebui să fie un adevăr recunoscut universal) că orice societate care dorește un minim de libertate și de dreptate (nu obligația de a sări coarda în ritmul dictat de puterea judecătorească), care vrea să producă legile pe care le consideră necesare bunei sale funcționări într-un interval istoric (nu cearșafuri de mofturi intelectuale Redding-Macovei cu pretenții de pogorîre de pe munte cu table sub braț), va avea în fruntea ierarhiei decizionale un parlament, iar parlamentarii vor fi, în ultimă instanță, cei ce le vor cere socoteală tuturor, inclusiv judecătorilor.

Dacă nu procedează așa, dacă nu își asumă rolul de reprezentanți și suverani, ca să fac un joc de cuvinte, atunci trădează grav. Ce trădează ? Păi, să facem o referire la cineva foarte amintit cînd le vine bine unora: tribunalul de la Nurenberg. Ce au declarat, răspicat, domnii judecători acolo ? Că fiecare cetățean are obligația să încalce legea locului și timpului dacă pacea și umanitatea se află în pericol. Adică, nu există scuză pentru „tac și nu comentez”, consecințele tăcerii și neimplicării devin complicitate. Dacă legea poate fi, nu, pardon, trebuie încălcată pentru a salva pacea și umanitatea în societatea omenească, cum pot fi catalogați cei care nu numai că puteau, dar aveau obligația să împiedice ca lucrurile să ajungă pînă la punctul în care cetățeanul de rînd să fie obligat să acționeze direct ?

Parlamentarii care abdică de la principala lor îndatorire, care nu execută mandatul de reprezentanți ai poporului suveran, care nici măcar nu comentează deciziile și comportamentul aberant al unor instituții scăpate de sub orice control, cînd ar trebui să-i ancheteze parlamentar și să modifice rapid legislația pentru a trata boala cît se mai poate, împing societatea într-o zonă de mare risc. Imperativul moral, pe care tribunalul de la Nurenberg l-a codificat parțial într-o exprimare de drept, se va activa, inevitabil. Botnița nu rezistă în timp, dar e o dovadă de mare prostie să ți-o instalezi cu propriile mînuțe (de la ce oare vine cuvîntul parlamentar, rîrîiților ?), prostie care frizează inconștiența.

Evident (vezi mai sus ce carevasăzică), vorbirea rîrîită e simpatică. Tăcerea rîrîită e criminală.