Ha, mi-am tras „urmăritor”. S-a trezit un paznic de internet, sesizat, să-mi monitorizeze blogul.
Sincer, nu mă așteptam să mi se întîmple de la o postare despre mîrșavele tribunale internaționale (ICC, cel pentru Iugoslavia, cel pentru Ruanda – ICJ de la ONU e puțin altă poveste). Nu mă așteptam nu înseamnă că m-ar mira. Tribunalele astea ticăloase joacă același rol ca agențiile de rating în plan financiar, un pretext pentru a dezlănțui legiunile imperiale și a legitima acțiunile colonizatorilor. În același timp, a crîcni împotriva ordinii imperiale criminale devine o… crimă, evident.
Paznicului îi displace și poezia lui Vadim, mesajul ei de fapt, cea care se află pusă imediat sub cel mai românesc și, în același timp, succint și implacabil îndemn la luptă, „No, hai !”-ul lui Avram Iancu. Vezi Doamne, Biblia și pușca nu pot reprezenta o filozofie acceptabilă pentru dumnealui. Foarte bine, doar că nu reprezintă o filozofie de viață nici pentru mine, cum ar vrea să-mi lipească eticheta prin contrapunere. Sau, dacă ar putea reprezenta, nu reiese de niciun fel doar din reproducerea unei poezii.
Paznic sesizat, zice-se, de un e-mail din Canada, loc care m-a dus cu gîndul, mai demult, cînd am observat prima oară un interes venit de acolo, spre Roșia Montană și originea (formală) sălașului jefuitorilor de aur și metale rare românești (aici sînt, poate, nedrept – pentru că pe blogul meu pot fi; libertatea de a discerne cu finețe analitică sau de a te lăsa dus de intuiție fiind unul dintre paradoxurile preferate).
Paznicul e iritat de faptul că mă ascund în spatele unui, hai să mă alint, nomme de plume. Nu, nu mă ascund, cei cu tehnica știu și ce am mîncat la prînz, dacă vor. Iar cei ce nu știu că așa stau lucrurile, trăiesc în cu totul alt univers. Aproape că mă fac invidios. Iar pentru necunoscuți, care îmi vor rămîne necunoscuți, indiferent dacă afișează un nume și un prenume, nu am înțeles de ce ar trebui să știe ei cine sînt. Nu poți fi properly introduced prin intermediul internetului, pentru mine e un fel de exhibiționism. În plus, nu mă interesează.
Sincer, mă enervează balastul celor care ar monitoriza blogul doar pentru că îi oftică (așa avem ceva în comun, eu enervat, ei ofticați). Nu au cum să fie mînați de gînduri bune, nici nu se vor converti sub puterea scrisului meu, sau se află cu treabă (trăitorul de internet umple multe forme, dar, în esență, prin încuscrire dacă nu pe ștat, capătă ceva avantaje materiale pentru timpul sacrificat, de unde și echivalarea activității lui cu cea depusă de un angajat). Mă enervează mentalitatea de grup, de fapt.
Partea bună, doar că nu îmi fac iluzii, ar fi dată de impresia că blogul a început să închege ideile, inițial disparate sau doar vagi (pentru mine). Chestie care, pare-se, dă altora idei. Doar că nu sînt cei pe care mi i-aș dori, ha, ha (închei cum am început).
conu’ Mișu
P.S. – Era unul, acum cîteva săptămîni, care punea un comentariu în care începea să mă înjure din prima propoziție. Dacă ar fi vrut să văd mărgica de argument pe care bănuiesc că simțea nevoia să mi-o trîntească sub ochi, lăsa înjurătura la final.
La conu' Mişu 