Cînd au pierit, luptau pentru un împărat anume. Îi erau fideli, cei ce mai rămăseseră după ce i-a măcinat vreme de două decenii pe toate cîmpurile de bătălie imaginabile. Alții erau mai noi, nici nu avem cum ști în ce credea fiecare în parte, de ce au acceptat, gîndind tunător acel „merde” celebru, care poate nici nu a fost rostit cu voce tare de cel pe care, totuși, l-au capturat dușmanii, rănit grav.  Ceilalți, mulți, foarte mulți s-au solidarizat în cel mai irevocabil mod – în moarte.

Cred că le păsa. Nu știm în ce anume credeau, dincolo de camaradul lor și de cel pe care îl bombăneau, dar l-au urmat pînă la capătul pămîntului și înapoi. Sigur mai credeau în ceva, mă tem că în țara lor. Nu s-ar zice, nu, la unii care au plecat cu anii de acasă, care au văzut și făcut multe, mult prea multe și nu toate onorabile. Fanatici nu erau, erau hotărîți.

Împăratul ăsta era suspect. Nici dinastie nu avea în spate, nici uns nu a fost. A ajuns respectat, poate și iubit, încă de cînd era republican. Fără a fi revoluționar. Cred că asta le-a și plăcut celor mulți. Revoluția era, probabil, diavolească. Teroarea sigur era. Republica nu, era a lor. De asta s-au și bătut, la început, pe toate fronturile, cu tot continentul și au învins. Credeau în ceva cu care se identificau.

Apoi i-au călcat pe alții în picioare, prin luptă armată, propagînd poate o idee bună, poate o erezie, fără să-i întrebe cineva ce vor ei cu adevărat, fără să știm cum și-au pus problema dacă e bine ce fac sau nu. Acum erau un imperiu. Au și murit așa, drept gardă imperială, încercînd să reînscăuneze un om, pe acel om, în care aveau încredere.

Sau nu era doar devotamentul lor față de un om ? Pe care, cu tot acel „merde”, nerostit, dar asumat, nu mai puteau să-l apere, să-l salveze, să-i aducă gloria.

Poate că nu pentru el au murit. Nu ca să schimbe un rege cu un împărat. Sigur nu au murit degeaba. Glorificați, la rîndul lor, pentru gestul interpretat ca eroic, bănuiesc că ei l-au înțeles ca pe unul necesar, nu cred că apreciau eroismul, ei, cel mai profesionist corp al vremii, decît ca pe o componentă a meseriei.

Cred că știau că reprezintă, peste vreme, ariergarda republicii asediate, locul în timp de unde a pornit totul. Ariergarda este cea care poate să țină în loc dușmanul, să-l întîrzie, să-l abată, poate fi capabilă să-i răstoarne planurile, poate să cîștige răgazul necesar pentru ca ai tăi să se regrupeze.

Cînd te sacrifici, aparent degeaba, deși nimic din firea ta nu te predispune la sinucidere, în joc există o miză mult mai mare. Care spală din păcate.

Ce mi-a venit ? Nimic, scriam și eu niște rînduri… mulți scriitori pe lumea asta. Și mai mulți care nu mai cred în nimic. Între două ședințe de mobilizare.

Ultima noastră ariergardă cred că s-a sacrificat de prea multă vreme. Acum sîntem lăsați de izbeliște.