În cel mai bun caz, cuvîntul fuziune e tîmpit ales.

Sună foarte strident meditația cu voce tare a lui Maior.

Oricine a citit ceva despre modul cum se organizează serviciile de informații într-o țară, ceva despre istoria României moderne, ceva despre problemele marilor puteri (în domeniu – țări mari sau mai mici), în diferite momente ale existenței lor, știe că, în ciuda rivalităților și unor disfuncții inevitabile, e mai bine să păstrezi separate cîteva servicii secrete. Spionajul extern de cel intern, cel al armatei de cel general al statului și, dacă îți permiți, chiar cîteva servicii mai specializate tehnic (dacă îți permiți și tehnologia) sau mai centrate pe o arie anume, independente de cele principale.

Pentru că ai nevoie de specializare !

Pentru că ai nevoie de compartimentare !

Pentru că ai nevoie de o redundanță, în măsura posibilului !

Pentru că ai nevoie să opereze un minim echilibru al „neîncrederii legitime”, al unui control prin competiție, al unei competiții pentru a-ți demonstra excelența.

Pentru că există tradiții care formează un cod nescris, o continuitate, un corp peste generații. Spionii sînt spioni, contra-spionii sînt contra-spioni, nu un talmeș balmeș de interschimbabili.

Avem bani să plătim două rînduri de șefi, nu din asta facem economii.

Fuziunea se vehicula și după revoluția din ’89, atunci cu armata, care a preluat pentru scurt timp conducerea securității, plus altele mai intra arme, ca să le zic așa. Să înțeleg că duminică ne-a lovit din nou revoluția ?

Nu-ți convine eficiența unuia sau altuia, mai schimbă din șefi și lasă-i pe cei noi să regleze ce e de reglat. Sau nu mai aveți încredere nici în umbra voastră ? Eu nu cred asta. Cred că se vrea vînzoleală după feisbuceala sorosistă din duminica nebuniei noastre.

Cine naiba ar avea nevoie de o reorganizare imensă, cu perturbare maximă, în vremurile astea tulburi ? România ? Aiurea.

Nu vrei să le și externalizezi cumva, contractori privați s-ar găsi ?