Charlie nu e o persoană, nici concretă, cu identitate bine precizată, nici reprezentativă pentru o anume categorie, cum ar fi John Doe, sau Bobby-ul londonez, sau Jaques Bonhome sau Tom, Dick și Harry, sau Ion, sau Gheorghe, sau Ivan. Nu are nici măcar substanța unui apelativ peiorativ, ca frog sau boche.
Charlie e o revistă. Bag mîna în foc că nu toți cei care își pun tricou cu „je suis”, „eu sînt”, „I am”, au habar de chestia asta.
Altfel spus, e cam greu să afirmi „eu sînt 22” sau „eu sînt Dilema Veche„. Cineva forțează nota și, mai ales, vrea să deturneze o reacție de empatie, o emoție firească, declanșată de sfîrșitul tragic al unor oameni, într-un sprijin necritic pentru ceva care s-a manifestat, în mod sistematic, printr-un stil extrem de provocator, zgîndărind permanent, ostentativ, sensibilități, cam într-o singură direcție, în ciuda pretenției că trăgea tous azimuts.
Aș vrea să văd cîți ar mai rămîne cu „je suis”, dacă i-ar îndemna cineva să declare „je suis neocon” – de la tipul de ideologie pornit din SUA, cel al Proiectului pentru Noul Secol American (în care se menționa necesitatea unui eveniment catastrofal – de tip 9/11 – prin care SUA să fie atrase într-un război fără de sfîrșit). Ideologie de la care se revendică incitatori neobosiți la atacarea Irakului, Iranului, Siriei, Rusiei, se revendică o Victoria „fuck the EU” Nuland, „eliberatoarea” Ucrainei, cu tot cu Yaț al ei, sau criminalul de război BHL, sau, venind spre meleagurile noastre, individul plin de ură neagră care se bucura la moartea lui Adrian Păunescu, precum și atîția alții, de la noi sau de aiurea, care nu manifestă nici cel mai mic sentiment omenesc față de cei pe care îi consideră dușmani.
În tot acest timp, nu se observă elefantul negru ca iadul, care se insinuează în încăpere. Un obscur alcaidist yemenit revendică atacul și amenință că toți cei care vor mai batjocori islamul vor fi pedepsiți la fel. Iar mărșăluitorii vin în întîmpinare, legitimînd aberația suspectă a yemenitului, ridicînd libera exprimare la nivelul de cauză pentru care merită să mori, adică să fii omorît. Un pretext mai bun ca ăsta, inepuizabil, pentru a avea război permanent nu există.
Pentru comparație, bin Laden, dl. alcaida însuși, în 1997, într-un interviu autentificat și, ulterior, în 2002, în lunga scrisoare către America (autenticitatea emisarului nu e 100% verificabilă, dar se acceptă ca fiind valabilă) oferă motivații mult mai pămîntene și prezintă cereri concrete pentru a cădea la pace. Știu, știu, nu se discută cu teroriștii. Elefantul negru va avea grijă să existe continuu un atentat la simbolul care se sacralizează acum. Unii cu Mahomed, alții cu sacra libertate de exprimare. Noi cu solidarizarea din marș.
Cum era…
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Matei (5, 9).
La conu' Mişu 
Iata ce scria Capitanul in “Pentru legionari”, la sfarsitul capitolului despre perioada petrecuta de el in Franta unde a facut doctoratul:
“De aceea, plecand din Franta, faceam o mare deosebire intre poporul francez si statul masonic francez.
Am ramas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, ci si cu credinta, care nu mi se va clatina niciodata, in invierea si biruinta acestui neam in contra hidrei care s’a asezat peste el, intunecandu-i gandirea, sugandu-i vlaga si compromitandu-i si onoarea si viitorul”.
Si cu cateva pagini inainte vorbeste de “tipul rasei galice, care a luminat cu vitejia ei neegalata veacurile istoriei”.
Prin urmare avem de-a face cu un popor demn de respect, dar care azi este intr-o stare vrednica de plans, din cauza conducerii masonice, care le spala creierii cu tot felul de idei globaliste si printre altele permite un aflux urias de arabi musulmani care creeaza numai probleme in Franta.
Da și nu. Creează probleme pentru că sînt ajutați să le creeze. Mă refer la toți imigranții, mulți negri sau asiatici nu sînt musulmani.
Mulți descendenți de-ai arabilor algerieni, marocani, tunisieni, cei de prin țările care au fost colonii franceze, nu sînt ostili Franței și nu înghit provocările guvernanților. De aici și disperarea, de aici și degringolada – statul masonic se află în cel mai jos punct al său, iar marionetele politice au coborît la un nivel de incompetență arogantă incredibil.
Eu cred că descifrările politice ale lui Alain Soral sînt mai aproape de realitate. Au, în orice caz, consistența ce decurge dintr-o constatare logică. Musulmanii și alți descendenți ai imigranților, cei aflați la a 3-a și a 4-a generație sînt francezi, sînt numeroși, cei mai mulți nu sînt deloc ostili Franței sau francezilor „de souche” și recunosc multe puncte comune cu aceștia. Le Pen cel bătrîn, fost parașutist în Algeria, e de aceeași părere. Ambii catolici… asumați, să le zic așa. Soral nu s-a sfiit să argumenteze, în fața unor audiențe mixte, cu musulmani, necesitatea revenirii la o Franță catolică. Făcînd apel exact la ceea ce îi sperie pe stăpînii Franței – faptul că generațiile tinere de musulmani nu transformă credința lor în zeama tolerantă de orice păcat la care se reduce catolicismul francezilor chinuiți de laicizarea masonică.
Soral și alții identifică foarte corect pericolul asmuțirii celor mai ușor manipulabili împotriva singurului dușman care poate fi ușor zugrăvit ca Răul. Cum identifică și oferă soluții la mizeria stîngistă, așa-zis antirasistă, care i-a ținut jos și pe negri și pe musulmani, insuflîndu-le sentimentul de veșnic minoritar. Soral & co vor să-i integreze. Primul beneficiar a fost chiar Frontul Național care, pe de-o parte, a atras votanți și dintre musulmani și a împiedicat, printr-o atitudine inteligentă, să mai poată fi asociat de provocatori cu un partid intolerant, pe de altă parte.
Soral, Le Pen cel bătrîn și alții resping, evident, politica încurajării venirii de noi emigranți. Adevărul e că, dacă ar vrea să aplice corect propriile legi, statul francez nu ar avea mari probleme, dar nu vrea. Fără zîzania constantă probabil că puterea coruptă pînă la os s-ar fi prăbușit deja.
O chestie interesantă.
Șeful Hezbolah-ului îi consideră apostați pe cei ce practică terorismul în numele islamului.
Wikipedia zice așa: A takfiri (Arabic: تكفيري takfīrī) is a Muslim who accuses another Muslim (or an adherent of another Abrahamic faith) of apostasy. The accusation itself is called takfir, derived from the word kafir (infidel), and is described as when „one who is, or claims to be, a Muslim is declared impure.”
Hezbollah chief says terrorists damage Islam more than cartoons