Hai să mai scriu și despre altceva sau, măcar, altfel. Am pus tastatura pe ROU – așa apare în dreapta jos, cu ou – și-am zis să las cuvintele să curgă. Ceea ce nu e în stilul meu, cu excepția momentelor, care nu mi se mai întîmplă, cînd clocotea ceva în mine ce trebuia (aiurea, nu trebuia deloc, atitudine de buricul pămîntului) exprimat sau a celor, care nu se mai întîmplă chiar deloc, în care vroiam să fac sau să iau la mișto, uneori amuzant, cam întotdeauna sarcastic.

Să las cuvintele să curgă și doar după aia să mai pun/scot o virgulă, probabil stricînd construcția frazei mai abitir decît dacă nu recurgeam la excesul de zel sau de cîrcătoșenie lingvistică.

Poanta (nu Ponta) e că nu am despre ce scrie. Simt că mă aflu într-o fundătură, așa și este, și starea generată de această realitate mă sărăcește, mă umilește la nivelul imaginației sau creativității, cîtă o fi fost ea pe vremea cînd lumea părea mai bună de trăit.

Nu sînt un scriitor, nu am vrut și nici nu vreau să fiu unul. Am comis însă, de prea multă vreme și prea constant, actul impardonabil de a scrie. De la comentarii sau replici de forum pînă la texte scurte care s-ar putea numi … dar să nu le numim în niciun fel. Umplîndu-mă de toxina actului în sine. Nu contează talentul sau impactul, recunoașterea sau adecvarea, cred că oricine dă în patima scrisului își caută nefericirea. Și o va găsi. Indubitabil. Probabil e groaznic să fii nevoit să trăiești din scris.

Oare o exista o cheie, o intrare prin care, ca și cum ai decripta un cod, fie și din întîmplare, cuvintele să te introducă în logos, într-o stare de înțelegere superioară ? Posibil, doar că acelea ar fi mai degrabă o rugăciune sau o mantră suficient de bine articulată, o pură metodă, ruptă de înțelesul căruia îi zicem rațional și cu care, culmea, ne mîndrim (eu, unul, în orice caz). Deșertăciune. Și mă mai mir că nimeni nu se înțelege cu nimeni, că nu iese nimic din ciocnirea de, în ultimă instanță, vanități. Suspectez pînă și limbajul matematic de orgoliu, pretenția că acesta ar fi unul universal sună, oricum, teribil de arogant. Cîți ani trebuie să treacă, cîte revelații evidente trebuie să se întîmple ca să recunoști că mai bine îți este cînd taci alături de cel drag și (te) înțelegi de parcă nu ar exista timp ?

Cam aici mi s-a terminat suflul, nu cred că ar avea rost să o lungesc, toți putem fi Usain Bolt dacă decidem, la timp, că suta de metri ține doar zece sau cinci sau…

Voi trece înapoi pe ENG. Titlu nu pun, prea complicat, ar suna fals.

2 comentarii

Lasă un răspuns la Muad'dib Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s