Tot mai interesantă povestea antenelor. Povestea mare, din care operațiunea ANAF și soarta clădirilor în care operează televiziunile respective reprezintă doar o parte. Pînă și simplul fapt că fostul șef ANAF, care a apucat să rupă practica autoumilirii și să ceară să fie demis, el afirmînd că nu are de gînd să admită vinovății dna-istice din start, fără crîcnire, a lansat bomba, printre ultimele acte semnate, se pare, depășește cazul propriu-zis al antenelor.

Parlamentul (Senatul, de fapt) nu s-a repliat doar, simțind bine pulsul mulțimilor, nu, a fost limpede o replică care aștepta de mult să fie dată, pentru care erau pregătiți parlamentarii conștienți de atacul demolator împotriva singurei instituții a cărei legitimitate, prin comparație cu oricare alta, nu poate fi contestată.

ANAFiștii, la rîndul lor, nu au fost trimiși degeaba în haită și cu indicații pentru a comite acte atît de strident teroriste (cum ar fi legitimarea și fotografierea diverselor persoane, angajați și nu numai, prezente la locul descinderii). Cineva a vrut, probabil, binele guvernului. După cum și merită acest guvern al… ăăă… românilor.

Mișculațiile din ue”parlament” sînt și ele ilustrative pentru evidentele ciocniri subterane.

Există o rezistență. Chiar dacă întreg scandalul ar fi o diversiune, în care toți sînt complici, voluntar sau manipulați, simpla nevoie pentru această diversiune dovedește existența nedresaților, a celor care nu au fost trepanați. Mai mult, dovedește indirect existența lor în mijlocul structurilor de putere ale statului. Poate mai mulți decît speram că s-ar putea afla pe acolo. Logic ar fi, sorosismul e o doctrină sinucigașă. Dacă nu pui botul la gargara fadă care îl înconjoară, te mai gîndești și la cum ar arăta viitorul tău sau al copiiilor tăi în diavolescul azil de (în)nebuni(ți) care se construiește.

Sigur, faptul că unii au intrat în faza cu spume a turbării, că e macoveică, sorosistică, bruxellotă, merkelită, etc nu poate fi minimalizat, uneori nebunia este o explicație suficientă. Chiar și așa, consecințele vor veni.

Eu nu prea cred în coincidențe, totuși, și rămîn la impresia că Operațiunea A3 e în toi. Mi-ar plăcea să știu cine a inițiat-o și cine se contrapune, dar aceste informații nu sînt de nasul meu. Deducții pot face, însă. Deocamdată, urmăresc desfășurările de forțe cu un interes mult mai mare decît în alte dăți .

(„Libertatea de expresie” nu mă interesează decît în măsura în care fetișul respectiv e folosit pentru a atinge un scop, altfel ar trebui să mă complac în minciuna că libertatea de expresie și onestitatea mass-medioților chiar există.)