Nu știu dacă a fost cea mai bună postare lungă (lungă !?) a blogului, doar că mie îmi place (ar fi trebuit să evit cuvîntul). Să ne dedulcim, așadar, cu un replay. Aveam ce pune, dar sesizez nevoia de destindere (!?) din jur. Mi-am tras (ar fi trebuit să evit cuvîntul) traducere… occidentală pentru titlu.
––

Unde începe Occidentul ? (de acum vreo 5 ani jumate, cînd totul era mai simplu)

Acolo unde apune soarele, adică unde se lasă întunericul. Simplu. Cu meritul suplimentar că, lunecînd spre metaforă, putem muta fără probleme discuția în afara planului fizico-geografic, dacă va fi cazul. Va fi.

De ce cu Oul mare precum un cap atins de hidrocefalie ? Nu știu precis.

Nu ne vom ascunde după deget, dovadă peremptorie a incompatibilității cu valorile occidentale fundamentale ale disimulării, și vom afirma că, în absența unor descoperiri noi, occidentul începe în Grecia antică. Cu certitudine există rădăcini mai vechi, amintite în Biblie, de exemplu, cum ar fi Sodoma, însă nu avem o localizare geografică și istorică sigură.

Cum, prin definiție, occidentul este o civilizație nocturnă, întunericul – cu subterfugiile lui cu tot – și-a pus amprenta, tușeul ar spune unii, de la început. Noaptea toate pisicile sînt negre. Cînd vin zorile, nu mai contează… actul a fost consumat.

Miturile grecilor antici nu sînt foarte clare, apucăturile da. Ale lor și ale zeilor. Nu neapărat în această ordine. În orice caz, un șablon care se va regăsi mereu în istorie poate fi identificat de pe acum.

Orice civilizație își cîștigă locul în lume prin război. Chiar atunci cînd e distrusă, dacă s-a înfoiat suficient, va fi amintită. Fie și pentru a fi înjurată. Războaiele se duc cu tot felul de arme. Cele mai vizibile rămîn cele clasice – bîta, sulița – și purtătoarele lor, armatele. Expansiunea, gloria imperială, cuceririle urmează aceeași curbă cu cea a virilității masculine.

Trebuie amintit că adevărata dragoste la grecii antici era considerată cea dintre doi tineri masculi, unul și mai tînăr, de obicei.

În faza ascendentă, legăturile care se stabilesc între tinerii puternici, plini de sevă, par să ajute la formarea unor războinici și armate invincibili/e. Probabil, energiile nocturne, nerisipite haotic precum la neoccidentali, se regăsesc pe cîmpul de luptă, unde sulița ridicată mai sus și azvîrlită mai cu putere, face diferența –comme on dit aujourd’hui.

Probele sînt, totuși, indirecte. Nu mai puțin solide. Ca exemplu, vom lua legiunea romană. Soldați ingineri. Se băteau, dar construiau și drumuri, poduri sau fortificații. Salt în timp. Cine se găsește reprezentativ la construirea de drumuri în epoca modernă? Pușcăriașul. Care este echivalentul legiunii romane astăzi? Armata americană. Cine are cea mai mare populație de pușcăriași din lume? America. Ce lege domnește în închisorile americane? Sodomia. Qed.

Ne întoarcem (conștienți că, pe măsură ce avansăm cu disertația de blog, înțelesul verbelor devine tot mai ambiguu). Civilizația grecilor antici a fost definită cel mai bine de războiul cu Troia. Admit, tot ceva discutabil, parte mit, parte literatură. De neocolit.

Ce avem acolo? O confruntare între cele două forțe dominante ale lumii. Homosexualii contra celorlați. Evident, lucrurile sînt mai complicate și e nevoie de finețe pentru a descifra anumite semnificații. Pentru aceasta ne aflăm aici.

Homer, propagandist al partidei învingătoare, nu știm sigur dacă homosexual (în ciuda rădăcinii prinse în numele său), aduce elogiul, abia mascat pe alocuri, ideologiei, practicilor și tehnicilor homo.

Să luăm (idem) pretextul. Un băiat iubea o fată, o fură ca să o facă a lui. End of story – comme on dit aujourd’hui. Ți-ai găsit ! Grecii strigă crimă ! Lasă baltă toate muierile, descrise ca demente, asasine, clarvăzătoare defetiste, închistate care apoi țes obsesiv și suspect cîte un deceniu, mă rog. Se îngrămădesc în trireme (echivalentul sălilor de fitness din închisorile americane) și năvălesc peste Troia. Ca să o „elibereze” pe Elena? Să fim serioși ! Să reamintim, ne aflăm în Grecia antică, extrem de libertină, pe continentul format în urma unui act de bestialitate, unde incestul sau canibalismul sînt privite cu detașare, iar adulterul nici nu știu dacă era definit. Aaa, dacă o privim pe Elena ca proprietate, atunci ar fi fost vorba de hoție. Nu se verifică ipoteza recuperării bunului furat, bairamul prelungit 10 ani, sfîrșit într-o orgie a cruzimii înspăimîntătoare în urma unei înșelăciuni dosnice, pusă în cîrca ezitantului, fidelului, suspectului Ulise, toate acestea ne spun o cu totul altă poveste.

Care este personajul detestabil ? Ulise. Individ pentru a cărui denigrare a fost necesară scrierea unui al doilea tom, avertisment pentru derbedeii care tratează femeile cu oareșce interes autentic.

Sărim pentru a integra. Influența occidentală în limba română: cur. Influența slavă: pizdă. Rusia – singurul imperiu care nu o încasează definitiv, singurul imperiu care nu reușeste să treacă de un provincialism paralizant. Explicația e simplă. Vor să stea/întoarcă lîngă femeile lor, se sleiesc dacă hălăduiesc aiurea prea mult timp. Vrei un imperiu la minut? Apelezi la un Alexandru, la SS, la conquistadori, la troțkiști, la alte cluburi de băieți de băieți. Nu durează, pasiune oarbă, hachițe, lubrifiere deficitară (vezi cazul tancurilor germane cărora le-a înghețat uleiul în buza Moscovei), dar ai pe planetă sturm und drang cît cuprinde.

Alt exemplu de neamuri fundamental neoccidentale – vikingii. Veneau, prădau, o tăiau acasă. Cînd s-au hotărît, au dus casa cu ei, au contribuit la formarea cîtorva viitoare state occidentale și a Rusiei. După care, în funcție de gradul de dedulcire, s-au occidentalizat sau nu.

Moment în care trebuie să abordăm problema fundamentală a dedulcirii.

Schimbare radicală de cap compas, pe post de introducere la noua temă. Toate religiile monoteiste sînt antioccidentale. Reciproca se vede.

Cu evreii – iudaismul – e clar. Abraham, înclinat spre tranzacții, obține aproape o amnistie totală pentru sodomiți, cu condiția ca măcar 10 inși (citește capi de familie) să nu se fi dedulcit. Auditul nu a confirmat. Așadar, dedulcirea, odată inițiată, va cuprinde totul. Dovada indirectă și prin parabolă, distrugătorii Iudeei au fost romanii în plină perioadă de glorie și desfrîu – avertisment esențial. Messalina, încercarea disperată a neoccidentalilor de a salva Roma, eșuează lamentabil. Dar să nu ne împrăștiem excesiv.

Creștinismul nu se împacă de la început, bisericile creștine nici atît. Roma cade și prin transformarea de substanță, dedulciții epuizați nu mai pot ridica sulița, barbari diverși se amuză pe seama lor, imperiul se destramă și rămîne biserica. Printr-o acțiune subterană, forțele antioccidentale străpung structura șubrezită de viciul obosit și o dărîmă.

Lecție pe care occidentalii o învață. Unde găsim primele semne ale resurecției? În Grecia, surprise-surprise – comme on dit aujourd’hui, bucata de imperiu rămasă întreagă, creștinată, latină la început, grecizată tot mai mult pînă cînd viciul vechi se revigorează. Dar cum? Statul bizantin începe să le-o tragă pe la spate italienilor și altor germanici amestecați cu ce-a rămas dintre cetățenii Romei. Mai la vest decît grecii, dar mai puțin occidentalizați ca ei. O biserică catolică umilită de mofturile de grandoare ale împăraților reacționează. Găsește un nemulțumit local – Carol cel Mare – și dă peste mînă puterii tot mai dedulcite din Bizanț. Dovada indirectă: pe fondul dedulcirii apare al treilea val monoteist antioccidental – islamul. Care se propagă ca prin brînză cam în toate direcțiile, mai ales pentru că nu avea adversar conceptual. Cu Bizanțul se luptă. Nu, cum se credea pînă acum, pentru diferențele religioase. Cei mai proaspeți nededulciți se ciocnesc de dedulciți aflați într-o fază avansată. Rezultatul va fi interesant și va complica tabloul și mai mult. Oricum, menționăm în trecere că islamul a încercat să se blindeze, cîte 4 neveste de fiecare, supuse și harnice. Doar, doar.

Doar că nu. Arabii n-au reușit. I-au sîcîit și niște occidentali din cei furnizori de imperii la minut, ascunși sub flamură de cruciați, cu ordine militare de băieți, unul ars pe rug prin reprezentanți exact sub acuzația de dedulcire dar, mai ales, au căzut în huzurul blegitor de imperii. A fost nevoie de turci, proaspeți, călări. Întotdeauna se găsește o rezervă de turci pe undeva.

Nu mai insist, lucrurile se vor complica, occidentalii se vor fofila prin toate vremurile, adesea condamnîndu-se pe față pentru a cîștiga putere prin dos. Ceilalți vor da dovadă de inconsecvență, luptele se duc pe multe planuri.

Din amiciție, voi încerca altădată să lămuresc problema Ungariei, argumenînd de ce nu poate fi considerată occidentală, oricît de mult mi-aș fi dorit. Cum nu voi putea să nu încerc o descifrare a semnificației occident-ului și ouest-ului, dovadă lingvistică clară pentru lupta care încă se mai dă între occidentali și ceilalți.

Mi-am propus aici să arăt unde începe, nu unde se sfîrșește.

În concluzie, occidentul începe în noi… dacă nu sîntem atenți.