Închisoarea popoarelor nu se lasă. Bandele de paraziți comunitariști și cîrdurile de năimiți uefilizați (vezi cazul aproape patologic al șefului A3-Mossad) vor să încerce răsturnarea votului englez . „Din această închisoare nu se poate ieși”, amenință schulțimea.

Încearcă și poate vor reuși ceva. Se bazează pe actele de terorism executate împotriva irlandezilor, cînd și-au făcut mîna cu anularea pe față a voinței populare, prin șantaj și prin amenințare. Cazul francez nu se mai poate repeta, cupola ueistă știe că în condițiile prezente nu poate inventa un același nou tratat, cum a procedat după referendumul francez din 2005, cel care a respins actuala formă de uniune.

Va reuși să aducă revoluția pe continent. Nu știu, poate revoluția e dorită, poate a fost pusă la punct o nouă formă de sclavie care ne va fi înfățișată drept soluție la problemele ce vor apărea dacă se ajunge la revoluție. Posibil. Revoluția franceză, prima din șirul răsturnărilor ce urmau să conducă la lumea decreștinată a minciunii generalizate, de astăzi, nu a fost bună pentru omenire, dacă privești de la 200+ ani distanță. Religia drepturilor omului, ca o antireligie îndreptată împotriva valorilor creștine, face astăzi ravagii în forma aberantă a toleranței obligatorii, sub cizma regimului de politically correctness cuplat cu iobăgia neoliberalismului de credit-cătușă.

Mais… Bastilia merita să cadă. Reprezenta, fizic, o întrupare a răului. Bunul plac despotic, absolutismul cu tendințe de derapaj înspre maladia supremă, cînd conducătorii ajung să se creadă zei, nu aveau ce căuta într-o lume a lui Dumnezeu.

Bastilia a căzut, ba chiar a fost destul de bine în Franța pînă cînd s-a instalat regimul terorii. Cum au profitat și cum au împins sforarii din umbră lucrurile spre interesul lor, atunci și mai tîrziu, e o altă poveste.

Bastilia ueistă, noua închisoare a popoarelor, va cădea. E doar o chestiune de timp. Cît de norocoase vor fi națiunile Europei după aceea rămîne de văzut. Nu trebuie, totuși, să avem vreun regret cînd este distrusă o construcție a răului, construcție care nu rămîne niciodată o gîlmă benignă, dacă o lași în pace, dimpotrivă, cum a dovedit efervescența ueistă post-Maastricht (1992), răul împotriva căruia nu lupți se întinde ca o maree neagră, tot mai violent, tot mai nemilos, tot mai lacom.

Noua Bastilie va cădea, iar dacă temnicerii se înverșunează, atunci nu va mai rămîne piatră peste piatră din ea.