Întîi o întrebare, aparent… colaterală, și un posibil răspuns.

De ce se arestează o grămadă de judecători și procurori în Turcia ? Nu știu sigur, nici nu am pretenția. Remarc doar posibila necesitate de a te adapta și a găsi măsuri de contracarare la noua versiune de revoluție colorată, care operează în și distruge, chiar în acest moment, cel puțin 2 țări: România și Brazilia. Noua metodă soft, care a început deja să fie decorticată și analizată, se bazează pe o formă de control a aparatului judiciar prin care paralizezi sistemul politic din țara țintă. (Pepe Escobar face o descriere foarte detaliată a schemei prin care s-a dat, practic, o lovitură de stat soft în Brazilia, dar nu cred că interesează prea multă lume, din păcate). Dacă tot profită de pe urma eșecului puciștilor, pare logic ca Erdogan & co să încerce să rezolve o amenințare la fel de gravă.

Constat că speculația pe care am lansat-o imediat după puciul din Turcia se aseamănă cu opinia opoziției anti-Erdogan, care afirmă că puciul a fost pus la cale de Erdogan.

Nuanțez. Ipoteza mea sugera o detonare controlată a unei lovituri militare așteptate. Nu e niciun secret că Erdogan deranjează anumite cercuri din capitala imperială. Poate că nu reprezintă o urgență și nu au, sigur, o variantă de încredere care să nu dea peste cap stabilitatea unei țări vitale pentru continuarea dominației occidentale asupra lumii. Dar îi deranjează fundamental. Pe bună dreptate, pentru că, pe termen lung, dacă mișcarea condusă astăzi de Erdogan își va atinge obiectivele, construcția artificială a statului kemalist se va transforma într-una organică, evident de tip islamic. Un stat nelaic, dar nu unul teocratic, modern, o sinteză, nu o antiteză. Dacă au noroc, desigur.

Modelul kemalist convine de minune (de fapt a fost sprijinit deliberat, de la început) occidentului. Un stat islamic modern ar fi unul semnificativ mai aproape de o independență reală decît actualul vasal occidental.

Derapajele (măi, ce îmi place cuvîntul ăsta de neolemn, aproape îmi induce un plescăit) autoritare ale lui Erdogan, posibila revigorare a unui pan-turcism de nostalgie imperială (otomană), riscul creșterii dependenței de un singur om, devenit figură emblematică, toate acestea îi privesc pe turci și depinde doar de ei dacă vor găsi resurse de inteligență politică pentru a-și croi singuri viitorul.

În acest context, fără a fi morală, există posibilitatea ca statul turc profund, pe care eu îl bănuiesc deja pornit pe calea detașării de kemalism, să fi închis ochii, lăsînd să se declanșeze puciul pentru a obține o victorie mult mai importantă, pe mai multe planuri, decît dacă ar fi recurs la arestarea preventivă a unui grup de complotiști.

Pupincuriștii de serviciu sînt ofticați, dar nu au elemente care să-l acuze pe Erdogan, bănuim cu toții de ce nu le au. Iar verificarea ipotezei pe care am lansat-o nu absolvă  de vină pe autorii puciului sau pe cei din spatele lor, dacă au existat… sponsori.
––