Mă fac că plouă.

Nu am ce face, din neputință nu din plictiseală, așa că mă fac că plouă. Parcă aș fi guvern. Sau parlament cu comiții. Sau societatea civilă a lu’ pește prăjit.

Mîine se fac 20 de ani de la odiosul tratat cu Ungaria. Doar cel cu Ucraina îl depășește în odioșenie.

Cum se gîndi ambasadorul Americii (că american…) să sărbătorească aniversarea/comemorarea (depinde din ce parte privești) diktatului respectiv, impus nu în mică măsură chiar de dumnealor, americanii. Știm, cu steagul secuiesc pe fundal. Arogant apoi în comunicat, ca pentru nativii de scuipat în ochi de la înălțimea grohăitului de agent imperial.

Mă fac că plouă pentru că mă simt în siguranță, mă simt apărat de aliatul cel mai aliat și pretenul cel mai de nădejde. Un prieten scump, adică te costă scump, dar cel mai cel. Parteneriat strategic, ce… Cu rachete care atrag rachete, cu flotă de fregate viitoare submarine, cu servesc patria în Afganistan, cu na, Bechtel un ban să nu moară de foame neamul lui Bush, Chenney sau care Bidenul mai e pe acolo.

Jeg după jeg a fost zvîrlit ca ambasador pe aicea. Dar acum nu e o întîmplare sau un gheșeft de mafie de prin departamentul de stat, avem de a face cu o atitudine voit ostilă, coordonată. Bine că ne e frică de alianța ruso-ungară, că acum e triunghi, cu unghiul cel mai bulănos drapat în dungi și stele.

Poate că o să vină și ploaia. Din aia cu spume, să care tot jegul.