S-a dus o lume.

O vreme a răului. Ce o va înlocui ? Ni se va mai da răgaz, oare ? Pentru ce, tot nu învățăm nimic…

S-a dus o vreme. Vremea mea, fir-ar să fie ! De-ar pleca bubulii, măcar. Adică, să-i ia. Întotdeauna e vremea cuiva, întotdeauna se sfîrșește ceva, pentru cineva.

Ziua în care vine Trump. Întrebarea ar fi (fir-ar să fie !), ce aduce ? Ziua, Trump, revoluția prea întîrziată. Dacă e.

Lumea e sătulă. Chiar și frumoșii liberi, chiar de nu-și dau seama. Zombișor danii par roboței de jucărie care continuă să se izbească de zid, din nou, din nou, din…

Vine Trump și e circ, entuziasm fals, dar înflăcărat. Acum se schimbă piei. Toți vor să supraviețuiască. Să rămînă în huzur, cu acul drogului puterii în venă. Nu e loc pentru toți. Răul nu înțelege că te saturi. De toate tentațiile, de toate excesele, de plăcerea devoratoare de tine.

Poate mi se pare, dar Trump nu are față, nu e vizibil, cu tot excesul de vizual din jurul lui, axat pe el, cu reflectoarele sfîrîind. Este în centru, dar nu e aici. Pare un tweet (nu un twit, cum ar vrea unii să fie tot ce reținem, fără a ne lăsa să privim în profunzime). Cu peruca implantată și cu dinții prelucrați, parcă poartă o mască. Nu e neapărat de rău, îmi pare doar simbolic. Un nevăzut ar trebui să umple un gol. Golul din noi și vidul din jur.

Persoana există, dă pe afară. Totuși, nu este, nu își aparține. Personalitatea există, nu în același exces, pare doar, prin contrast cu ștersăturile programate de care ne lovim la tot pasul.

Vine Trump în ziua hărăzită. Pentru cine deschide calea ? Nu aștept nimic, pentru că așa este înțelept. Totuși, vine.

Trump, Donald Trump.