N-a trecut mult și mi-au dat lacrimile. De la chipsurile cu wasabi pe care le ronțăiam.

Repetitivă, fără îndoială. Ei, și ? Te poți opri cînd vrei. Dacă poți. Ca de obicei, am nimerit o boabă pe alături, tot stăteam cu capul aplecat pe un umăr. Și mi-au dat lacrimile și tot tacîmul.

Varianta de o oră se aude mai bine. Adică se repetă de cinci ori tema. Adică cele douăsprezece minute în care se repetă tema. Te poți opri cînd vrei. Am perfectat și eu tema mea, tejnica ( = tehnica cu gura plină) cu două bobițe aruncate simultan în gură. Pe una o ataci, pe cealaltă o lași în pace. Limba e preocupată de operațiunile executate asupra bobiței atacate și culege exact iuțeala potrivită din coabitarea cu cealaltă. Fir-ar Dragnea și partidul lui !

Am văzut și filmul. Cred. Sigur. Mi-a plăcut. Cred. Sigur. Cum să nu-mi placă, dacă aș fi vrut să trăiesc la sfîrșitul anilor cincizeci, începutul anilor șaizeci !? Era o lume normală la cap. Relativ. Absolut. Am ajuns ca un cretinel de smartphone, mă mîndresc cu descoperirea unei metode de a mastica chipsuri cu wasabi.

Parcă e kabuki la relanti. Arunc și eu un cuvînt să mă dau cult. Ce treabă are kabuki cu clipul ? Niciuna. E un fel de hrean, seamănă la gust cu muștarul de Dijon sau cel rusesc. Wasabi, adică.

Ce se bea la muzica asta ? Cu wasabi nu se bea nimic. Trebuie să-mi suflu nasul.

Poți să te oprești cînd dorești. Și din una, și din alta…