Nu-mi vine nici să plîng nici să rîd. Mi se cam rupe.

În definitiv, omenirea sigur primește ce merită. Cu românii aș fi tentat la mai multă îngăduință, doar sînt ai mei, cum ar veni. Dar nu mă regăsesc. Cu fiecare an care trece mi se pare că devine tot mai mult treaba următoarei generații. În care nu am deloc încredere. Și de ce aș avea ? Cultură ioc, etica muncii cam puțin, patriotism… unul din zece, poate. Credință !? Să fim serioși.

Prostiți cu deșteptofonul. Singuri cu rețeaua. Faceless cu facebook (ca să arăt că pot scrie și englezește). Chiar și prin denumiri își bat joc de ei, de noi toți, de fapt.

Viitorul e al lor. Un clișeu, nici măcar adevărat pentru că viitorul a început de mult și toți coexistenții au partea lor de vină.

Am auzit că s-a pus buton de gaytate pe feisbuc. Nici nu pot să zic că mă doare în cur, s-ar interpreta.

Nu se mai opune rezistență, iar generația următoare nici nu știe ce-i aia. Doar cu haștag în față.

O junglă, foșgăitoare ca orice junglă. Chiar nu e rostul meu să am mereu încredere în resursele de una sau alta ale speciei umane. Altora nici nu le pasă, din start.

M-am  uitat la cîteva episoade din House of Cards – regurgitarea a 5-a. Și m-a luat somnul. N-are nicio legătură cu restul, doar nicio seamănă cu nici.

N-am nici chef să-mi fie chef.