La conu' Mişu

De ce mergem înainte în viața asta ? Ce cheiță întoarsă la început nu ne lasă și ne obligă să trecem peste punctele critice în care totul este pus în discuție, pus sub semnul întrebării ultimative, dar care, prin miracol, nu rămîne ultima ?

Nu am scris pe aici despre chestiuni personale. Sau foarte rar. Nu cred în jurnale, nu pentru mine, altfel sînt bune… cred. Nu știu cum funcționez, adică partea bună din mine și întîmplările ce merită reținute. De către mine, întîi și-ntîi. Știu că tot sintetizez, că se pierde mereu ceva și nu știu sigur dacă rămîne o esență suficient de puternică care să compenseze dispariția detaliilor vii.

Aș vrea să scriu despre un om perfect pentru că era perfect uman. Acum nu mai este printre noi în forma asta de-i spunem viață biologică. Deși așteptată, din motive medicale, evident nu mă împac cu plecarea. Din egoism, desigur. Cu toate acestea, primul gînd coerent care s-a insinuat suna „în sfîrșit, risipa a fost oprită, penitența s-a încheiat”. Dacă Dumnezeu are nevoie de unii oameni, acolo, cum poate are nevoie de unii aici, atunci omul meu perfect uman se califică cu desăvîrșire.

Mă uit în ce marasm mă scufund, în acord cu ceilalți, fără îndoială. Cu Tudor alături mă simțeam deasupra, în cele cîteva ore în care ne prindeam în discuții despre… toate cele, la prima vedere, în realitate brodam la o descriere a universalului, a lumii. Nu-mi aparținea, aduceam critici, ajustam, dar mă recunoșteam și începeam să o recunosc ca valabilă. Pentru că Tudor integra la superlativ, topea, ca un adevărat om al renașterii ce era, cultura și inteligența, matematica, intuiția și simțul estetic, religia, experiența și obsevația, talentul.

Ne-am cunoscut cu adevărat cînd el era prin ultimii ani de facultate, prima, iar eu pe la început. Ne știam dinainte, vag, prin relațiile dintre familiile noastre. Era tot iulie spre sfîrșit, într-un moment fericit, la o aniversare a mătușii lui bune pe care și eu o consideram cam la fel, „tanti”, că doar mă știa de la naștere. Aveam păreri, de pe atunci, dintotdeauna, și am rămas surprins cît de bine rezonam cu Tudor. Nici nu știu cîte s-or fi modificat, în timp, dar, cît a fost să fie, de fiecare dată, chiar și în contradictoriu, eram totdeauna sincron cu el, într-o ordine a lucrurilor dincolo de obișnuitul zilelor.

Vedea simbolurile din toate, le extrăgea, de la catedrale pînă la vîrful munților. Sportiv, canotaj, înnot, munți bătuți de unul singur și nu pe trasee comune, pasionat. Spirit universal care petrecea luni în șir prin Europa, chiar și prin America, o dată mai mult timp, doar că nu se prea regăsea peste ocean, îi privea mai mult ca pe o curiozitate, nu era cosmopolitul de kilogram de care nu mai încape lumea de azi. Oriunde ar fi fost pe planetă, dacă România intra în război, el ar fi venit aici, în tranșee, indiferent ce simpatii sau antipatii ar fi avut. Tot așa, aprecia armata, deși era un pacifist care considera din adîncul său războiul drept o dovadă absolută de prostie. Nu l-am auzit o dată să-și cace țara, deși era dezamăgit că îi pleacă studenții cei mai buni, deși îi ajuta cu informațiile sau relațiile lui, dar îi și critica pentru slaba rezistență la tentația materialului, nu numai cel mercantil.

Putea fi de o ironie ucigătoare, cu replica cu atît mai acidă și mai cuprinzătoare, cu cît nivelul intelectual al celuilalt era mai ridicat. Nu-i ierta pe egalii lui, teoretici, dacă chiar o căutau, dar era incredibil de tolerant, dispus să înțeleagă și să găsească justificări, nu respingea, cum ar dicta calea cea mai ușoară, integra, cum am amintit.

Dacă mai există filozofi, atunci el era unul. Cu toate că, tot de la el aveam cărțulia lui Anton Dimitriu care explica ce lipsește omului modern ca să mai poată genera filozofi. Poate că, deși cu bunele maniere însușite cu desăvîrșire, cu toate că era un om de lume, cu moderație și eleganță, cu toate nebuniile tinereții bifate, tot cu eleganță și umor, în stilul omului modern, era vechi, din alte vremuri sau din altă sferă. I-am zis om al renașterii pentru multitudinea preocupărilor și talentelor, dar avea o credință mai profundă într-o etică universală, divină poate, o aplica în viață și căuta să o formuleze rațional.

Nu știu de ce i-am fost drag, dar am simțit de multe ori căldura ce venea dinspre el. Nici nu știu cum să-i spun prieteniei noastre, pentru că nu pare deajuns să-l numesc doar prieten. Sau poate așa arată prietenia din alte vremuri sau din alte sfere. Singurul om cu care am corespondat, în scris, de mînă, pagini întregi, pe cînd era prin Germania sau Franța. Abia șteptam să vină scrisoarea și abia așteptam să-i răspund, să replic la subiect și să divaghez, nu neapărat în această ordine, dar încercînd, în același timp, să fiu riguros, din cauza lui, din respect. Eu care nu am răbdare și nici nu îmi place să citesc o scrisoare scurtă, dar să o scriu ! Interesant, cu internetul generalizat nu am mai schimbat înscrisuri digitale. Probabil tot ca să rămînă aparte legătura noastră, pentru mine, pînă și prin formă.

Sînt multe care nu pot fi explicate sau chiar puse în cuvinte. Poate nici nu mai sînt reale, le-am sintetizat gata. Mi-a fost drag.

Îi plăceau binele, frumosul și adevărul, nimic mai puțin. Sper să le găsească dincolo împreună cu sinteza lor, pe a cărei înțelegere și matematică le-a căutat aici, pentru care a trăit aici. Treimea într-o sinteză adevărată.