Manifestul IVK: Apărarea democraţiei împotriva democraţiei liberale

Establishmentele politice, intelectuale şi mediatice ale ţărilor occidentale se simt ameninţate de insatisfacţia crescândă a tot mai multor cetăţeni faţă de politicile şi comportamentul lor. Şi atunci trec la contraatac, lansând conceptul ajuns azi la modă. Democraţia liberală, pe care o proclamă în mod arogant ca fiind singura corectă şi afirmă că aceasta ar fi „periclitată de apariţia liderilor autoritari şi de populismul lor aferent”. Nu este un citat exact dintr-o afirmaţie aparţinând vreunui autor anume. Este un fel de rezumat, în acest spirit scriu şi vorbesc mulţi autori şi politicieni. Este tentativa lor de a ne descrie natura chestiunii, şi ne pisează astfel de multă vreme.

Termenul „democraţie liberală” nu mai este un termen neutru din punct de vedere politic, ci a devenit o lozincă propagandistică. N-are rost să analizăm cum va fi fost folosit cândva sau de către cine. Să vorbim despre ce înseamnă azi. Scopul său este să limiteze noţiunea de democraţie – ca spaţiu general şi mecanism al competiţiei politice deschise – spre a o transforma în unica formă de organizare. Şi astfel ar urma ca după această democraţie să fie modificată lumea (societatea).

Să evităm confuziile. Democraţia liberală este ceva oarecum diferit de o societate liberală. Elita progresistă care azi luptă să îşi conserve monopolul asupra puterii a înţeles că votantul şi competiţia politică neîngrădită sunt principalele obstacole în calea efortului său de a conduce în mod discreţionar. Cetăţenilor li se arată baubaul dictaturii şi al politicienilor populişti şi autoritari, ca fiind cea mai mare ameninţare împotriva libertăţii. De aceea încearcă să excludă din competiţia politică şi din dezbaterile publice tot ceea ce nu cadrează cu a lor „democraţie liberală”.

O spunem absolut fără niciun echivoc, suntem în dezacord cu această interpretare falsă privind ameninţările iminente. Ameninţarea reală împotriva libertăţii vine tocmai de la actualele elite – în special cele din Europa –, şi tocmai asta încearcă aceste elite să ascundă. Ele caută să eludeze esenţa şi cauzele actualei stări de lucruri şi să deturneze atenţia în altă parte, făcând o manevră periculoasă. Manipulările şi moşmondelile lor publice au dus la o descompunere treptată a sistemului politic bazat pe competiţia dintre partidele tradiţionale, cu ideologii clar definite, şi votantul confuz este momit de mişcări nou ivite, cu programe vagi şi care adesea au lideri bizari. Acest haos ajută din plin la menţinerea puterii elitelor de azi, conducătoare dar puţin respectate.

Asupra unui punct, cădem de acord. Ameninţarea împotriva democraţiei chiar există. Totuşi, aceasta nu este – după cum pretind ei – existenţa şi succesul politic relativ al câtorva aşa-zişi populişti care au reuşit să câştige alegătorii de partea lor criticând prea-vizibilele sau doveditele defecte ale sistemului politic european şi contemporan. Uşor-aruncata acuză de populism este folosită cu bună-ştiinţă de către elitele europene drept surogat în locul dezbaterilor serioase. Este o insultă adresată tuturor celor care ar participa la o asemenea dezbatere.

Democraţie liberală sau parlamentară?

Democratia este serios ameninţată, dar pe o latură complet diferită faţă de aceea pe care o indică establishmentul politic actual. Inevitabila suprimare şi limitare a libertăţilor cetăţeneşti vine de data asta în numele unei ideologii progresiste noi, creată pe ascuns, evident nedemocratică şi care în ultimele două decenii a cucerit civilizaţia occidentală, centrele de putere occidentale, precum şi media lor aferentă şi lumea intelectuală. Democraţiei schimonosite – de către ei – i s-a dat acum numele aparent neutru de democraţie liberală. Nu este nici liberală nici democratică.

Haideţi să recapitulăm: aşa-zisele regimuri autoritare ale liderilor populari dar neconvenabili, şi nu aşa-zisa democraţie liberală (şi exponenţii săi), sunt considerate în vest principalele ameninţări împotriva democraţiei.

Când am scăpat de comunism şi am intrat în epoca post-comunistă, scopul nostru principal, de nu chiar exclusiv, era libertatea, şi odată cu ea – văzută ca inerent garantată – democraţia parlamentară. La acea vreme nu ne gândeam să pomenim ceva despre democraţia liberală. Deşi am fost un pic proliberali în mod naiv, după decenii de comunism, ne vom fi gândit că ar fi ceva greşit şi complet nepotrivit să alăturăm vreun adjectiv cuvântului „democraţie”. Şi s-o şubrezim.

Treptat însă, democraţia parlamentară a capătat altul – în ciuda respingerii noastre hotărâte a tuturor adjectivelor, a oricăror adjective, care de obicei înmoaie şi şubrezesc esenţa unei denumiri -, un adjectiv care a devenit absolut suficient şi de nedisputat. Azi, pentru unii, mai ales pentru occidentali, nu este disputat. Nu-i o coincidenţă că ideologii democraţiei liberale nu vorbesc despre democraţia parlamentară. A ieşit din vocabularul lor. Deşi n-o resping în mod direct sau n-o reneagă public, este clar că democraţia parlamentară stă în calea îndeplinirii rapide a planurilor şi intenţiilor lor.

Publicului larg i se induce impresia că nu s-a schimbat nimic, că în Vest, aşadar şi la noi, sistemul politic existent este tot democraţia „aia bună de pe timpuri”, cum este înţeles în mod intuitiv şi scris în cărţile de demult. Se argumentează însă că democraţiile parlamentare rămase tot aşa de la începuturi, ar avea nevoie – zic ei -, ca un rezultat al progresului nestăvilit, să fie „ameliorate” prin asimilarea doctrinelor drepturilor omului şi pe cele ale protecţiei mediului şi a minorităţilor. Nu pare a fi vorba despre o limitare severă a libertăţilor cetăţeneşti iniţiale, asociate cu democraţia, precum libertatea cuvântului, inviolabilitatea spaţiului privat şi drepturile de proprietate. Această „ameliorare” nu poate fi însă făcută fără introducerea în paralel a reglementărilor dure, chiar şi asupra acelor aspecte ale vieţilor oamenilor care nu au fost niciodată preocupări ale guvernării într-o societate democratică şi care niciodată nu au fost reglementate în trecut. Toate acestea se întâmplă în interesul unui fel de Bine vag definit, mai degrabă bănuit sau automat presupus, ai cărui beneficiari (şi unici predicatori ai lui) sunt însă politicienii şi elitele intelectuale de azi.

Democraţia liberală, şi nu democraţia însăşi, a început să fie prezentată drept ideal şi obiectiv al prezentului. Nimic mai bun nu există, şi nici nu ar putea exista. De aceea Vestul, ca leagăn al său, are dreptul de a-şi afirma pretenţia universalistă de a propaga acest program în lume, chiar violent (toate revoluţiile „colorate” şi intervenţiile „umanitare” sunt o dovadă convingătoare în acest sens).

O deviere substanţială a sensului iniţial al democraţiei

De ce democraţiei tradiţionale şi care vine din istorie ca fundament al bunei guvernări, i se alipeşte adjectivul „liberală” de către mainstream-ul politic, mediatic şi academic? Nu-i nici coincidenţă si nici adăugire nevinovată. Acest adjectiv vrea să adauge un anumit conţinut – foarte controversat, în ochii noştri – valorilor cuprinse în noţiunea tehnică sau procedurală de democraţie. Însăşi sensul democraţiei este deviat şi transformat. Adjectivul „liberală”, tradiţional asociat cu libertatea şi toleranţa, intenţionează să ascundă adevărata natură a programului său non-liberal.

Libertatea şi toleranţa sunt îngrădite de zelul actual cu care îşi realizează ei obiectivele progresiste. Acestea nu sunt creaţii ale ale unei societăţi cu adevărat liberale, ci satisfacerea ambiţiilor de putere ale unora. De aceea democraţia liberală intră rapid într-un conflict serios cu democraţia reală, cu guvernarea majorităţii, cea care are, conform punctului de vedere tradiţional, dreptul exclusiv să determine direcţia societăţii. Desigur, respectând şi protejând minorităţile. S-o spunem clar şi răspicat: democraţia este domnia majorităţii, democraţia liberală este guvernarea minorităţilor. Vedem promovarea şi apărarea sa drept „începutul sfârşitului” pentru lumea modernă, liberală.

Nu este pentru prima dată în istorie când este furată noţiunea de democraţie. Trebuie să ne amintim asemănările cu acel cuvânt care însoţea „democraţia” în epoca comunistă. Generaţiile mai vechi cunosc prea bine conceptul de „democraţie populară”, care în mod evident conţinea nonsens sau contradicţii („popor/demos – popular”). Nu era guvernul poporului. Răstălmăcirea cuvintelor „popular” şi „democraţie” era o tentativă de a legitima o dictatură totalitară, comunistă. Azi, aşa-zisa democraţie liberală are aceeaşi ambiţie. Caută să legitimeze sistemul politic de guvernare bazat pe o ideologie progresistă, de stânga. Nici vorbă de liberalism. Nu este acel concept de libertate, aşa cum îl imaginam înainte de noiembrie 1989. Din nou, trăim într-un sistem care manipulează la scară mare societatea. Nu-i o coincidenţă că ne simţim mai puternici (mai conştienţi) decât cei care trăiesc în ţările de la vest de noi. Doar am deschis bine ochii în comunism.

Conceptul de democraţie liberală derivă, de fapt, din conceptul de democraţie ca guvernare cu consimţământul celor guvernaţi. Guvernarea majorităţii este înlocuită de guvernarea birocraţiei, a cărei sarcină este aceea de a asigura protecţie şi drepturi pentru tot mai multe minorităţi. Numărul lor este în mod intenţionat şi programatic neprecizat, incomplet. Când apare vreun pericol – din punctul de vedere al elitelor – că s-ar rezolva ceva cu succes, trebuie să apară mereu un număr oarecare de „discriminaţi”. Drepturi artificiale, revendicări, reguli şi arbitrariul organelor „independente”, capătă întâietate faţă de votanţi şi priorităţile acestora.

Din fericire, votanţii încep să priceapă că democratia liberală este similară „democraţiei populare”. Ei încep să priceapă că democraţia liberală este un concept eufemistic care deschide drumul progresiştilor şi extremiştilor de stânga, profund intoleranţi, către acapararea întregii societăţi, şi care încearcă să elimine posibilitatea schimbării acestui sistem prin mijloace democratice. Este un efort de a păstra puterea în aceleaşi mâini, cu orice preţ.

Democraţia parlamentară normală – aşa cum o vedem noi – este un sistem politic care ne permite să influenţăm voinţa majorităţii în favoarea naţiunii şi să existe un interval de timp determinat şi limitat (până la viitoarele alegeri) pentru a guverna în conformitate cu aceasta. Ambiţioasa avangardă progresistă nu prea vrea acelaşi lucru. Se consideră a fi deţinătorul absolut al adevărului şi distribuitorul binelui, şi astfel nu are nevoie de popor în sensul politic al cuvântului (demos). Care este doar un obiect pentru ea, şi adesea un duşman.

Poporul, voinţa majorităţii şi statul naţional

Ideologia progresistă din prezent urmăreşte să alunge demonul demosului politic şi să împiedice voinţa majorităţii, contrar intereselor acesteia, de a fi promovată drept instrument de putere. A reuşit să abuzeze de democraţie pentru a-şi crea guvernul autoritar. Fiindcă demosul nu poate exista decât în interiorul statului naţional, aceste state devin principalele ţinte ale atacului progresist. Este valabil în special pentru Europa şi Uniunea Europeană, care în mod clar este ostilă componentelor sale de bază – statele membre şi comunităţile lor naţionale. Şi le este tot mai ostilă.

Elitele politice încearcă să slăbească, să distorsioneze şi să demonteze ultimele rămăşiţe ale suveranităţii. Asta nu-i ceva nou. Este ceea ce elitele politice non-liberale au încercat să facă în trecut, din diverse motive. Ele încearcă să distrugă identitatea naţională a locuitorilor. Azi, ca şi în trecut, lucrează în interesul deja tradiţionalei idei progresiste a unificării Europei şi a creării noului ei locuitor, un european fără scrupule, cosmopolit, fără rădăcini şi tradiţii. Ei o consideră drept ceva necesar. Europenii de azi, cu rădăcinile şi tradiţiile lor, împiedică realizarea acestui proiect „măreţ”, dar total non-liberal.

Lungul deceniu al continuului „marş prin instituţii” marxist (sau neomarxist), pe care democraţii nu l-au împiedicat în niciun fel, îşi arată consecinţele nefericite. Elitele conducătoare din Vest nu doresc o societate care ar fi şi o naţiune. Ele nu doresc o societate care este rezonabil omogenă în ansamblu, solidară.

Societatea este în mod deliberat divizată şi tratată drept o sumă de „comunităţi minoritare”, definite în sens larg. Astfel, cetăţenia este redefinită pe baza unor criterii parţiale, non-civice: gen, sex, religie, etnie, vârstă. Aşa-zisa discriminare este sentimentul determinant pe care actualele elite vor să-l sădească în viaţa acestor minorităţi. Lupta împotriva acestui monstru omnipotent şi artificial creat devine o nouă politică şi o politică globală a democraţiei liberale.

Apoteoza comunităţilor minoritare şi respingerea trecutului

Democraţia normală, adică cea clasică, care dă puterea celor mai mulţi, este considerată a fi nepotrivită în noua lume a minorităţilor ubicue. Nu rezolvă ceea ce progresiştii moderni consideră a fi problema principală. Conform acestora, sarcina principală a statului este aceea de a combate discriminarea în toate formele sale posibile, asigurând astfel egalitatea absolută şi reprezentarea proporţională a tuturor minorităţilor, nu doar în oportunităţi ci şi în rezultate. Odată ajunşi aici, drepturile omului modificate (numite nu cu mult timp în urmă drepturi cetăţeneşti) vor prevala în tot şi în toate.

În numele moralizării umane, se construieşte o societate ostilă legalităţii – şi deci iresponsabilă -, formată din indivizi dirijaţi. Ei trebuie să fie dependenţi de stat spre a li se asigura închipuitele şi tot mai extinsele drepturi artificiale. Cetăţenii devin clienţii statului, dezradăcinaţii, cei controlaţi si reglementaţi, educaţii permanent (adică îndoctrinaţii) de avangarda activiştilor şi media asociată acestora.

Nu-i deloc accidental că o parte importantă a ideologiei din spatele democraţiei liberale, progresiste, este respingerea trecutului şi discreditarea sa, anume discreditarea atât a istoriei naţionale cât şi a conceptului tradiţional al relaţiilor interpersonale şi a instituţiilor formatoare şi protectoare precum naţiunea, familia, ba chiar şi sexul. Într-o formă nouă, cazul nefericit al comunismului este repetat, cu tentativa sa de a distruge tot ce este vechi şi de a o lua din nou de la capăt. Este la fel. Oricine vrea să controleze trecutul, va vedea că este imposibil. Ca urmare, încearcă să-l înlăture, să-l suprime, să-l şteargă.

Un alt instrument din arsenal este acela folosit spre a-l îndepărta pe omul din Vest de rădăcinile sale şi de ancorele sale sociale, de a-l forţa să simtă vină, ruşine, şi nevoia de a se răscumpăra. De aceea concepte precum sclavia, rasismul, holocaustul, exploatarea, xenofobia, violenţa sexuală, şi poate şi natura şi distrugerea sa, joacă un rol atât de mare în ideologia avangărzii progresiste de azi. Cu ajutorul lor este discreditat şi respins nu doar trecutul naţiunilor din Vest, pentru care chiar şi astăzi persoanele în viaţă ar trebui (după ei) să poarte vinovăţia responsabilităţii, ci însăşi modul de viaţă şi conceptul de normalitate în societate.

Tradiţiei europene adânc înrădăcinate a înţelegerii progresului drept o cale naturală către un viitor mai bun, i se contrapune implementarea experimentelor de inginerie socială, impuse arbitrar şi fundamentate ideologic. În mod similar, se abuzează de autoritatea ştiinţifică. Argumentaţia cvasi-ştiinţifică este folosită pentru a stârni groaza de viitor şi pentru inducerea sentimentului de „păcat ereditar”, de această dată faţă de natură (ecologism) sau sănatate (cultul sănătăţii, „healthism” ori „healthcareism”), necesitând controale extinse şi limitări ale activităţilor umane, dacă o cere presupusul interes superior al omenirii, aşa cum este el definit în mod monopolist de către această avangardă progresistă.

Proiectul noii omeniri şi al viitorului său fericit, despre care trebuie să spunem că este în realitate „Brave New World”-ul lui Huxley şi care azi domină în Vest, nu diferă de visele utopice ale comuniştilor şi socialiştilor din secolele nouăsprezece şi douăzeci. Prin contrast, avocaţii săi de azi cred că ar fi fezabil chiar şi fără revoluţia socială, doar prin simpla manipulare a oamenilor şi a schimbărilor graduale în cadrul sistemului actual. De aceea, aparent, verbal, ei consideră democraţia drept o formă de guvernare respectată. „Doar” că şi-a schimbat fundamental conţinutul. Reeducarea oamenilor este – în ciuda „democraţiei” – permanentă şi ubicuă, interdicţii şi ordine pătrund tot mai adânc în cele mai intime sfere ale existenţei umane, îndoctrinarea copiilor şi tinerilor este din nou una enormă.

Procedurile democratice sunt doar formalităţi în democraţia liberală de azi. Prototipul acestui nou viitor este parlamentul european, care nu are nimic în comun cu sensul original al termenului parlament. Nu are majoritate guvernamentală ori opoziţie minoritară, dezbaterile parlamentare libere nu sunt permise în interiorul său, parlamentul nu are iniţiativă legislativă.

În epoca apoteozei minorităţilor şi a diferitelor lor identităţi, şi în era atomizării progresiste a societăţii, sistemul parlamentar naţional este incapabil să creeze constelaţii politice funcţionale. În general, este o lipsă de claritate în privinţa scenei politice şi o inacţiune a aranjamentelor politice. Politica însăşi este dezonorată şi discreditată. În plus, haotizarea ei serveşte discreditării şi slăbirii statelor naţionale.

Sunt refuzaţi politicienii şi politicile. Cu toate acestea, totuşi statul încă este puternic. În consecinţă, sunt invocate şi trâmbiţate – şi apar precum ciupercile după ploaie – aşa-numitele organisme independente. Însă ele nu se supun controlului democratic standard, ceea ce, la urma urmei, este chiar esenţa acestei „independenţe” progresiste. Prin ele, statul este din ce în ce mai mult năpădit de birocraţii de tip clerical necontrolate şi necontrolabile politic şi de ONG-uri activiste, cărora statul le-a cedat în mod iresponsabil parte din atribuţiile sale publice şi a căror activitate este finanţată din fonduri publice.

Organizațiile transnaționale și rolul UE

Instrumentul din ce în ce mai dominant prin care avansează avangarda progresistă sunt organizaţiile internaţionale şi instituţiile guvernării globale, fie ele sub forma instituţiilor UE, a ONU, sau a altor zeci sau sute de organizaţii internaţionale financiare ori instituţii non-guvernamentale. Acestea sunt dincolo de orice control democratic, dar sunt, totuşi, considerate a fi superioare autorităţilor naţionale (în privinţa legitimităţii democratice).

Pacturile și acordurile globale în continuă expansiune afectează în prezent aproape fiecare aspect al societății. Mecanismele ONU, integrarea europeană, NATO etc. trec peste normele și legile naționale. Prin agenda progresistă, ele intră în viața tuturor țărilor. Procedurile democratice interne nu sunt invulnerabile, ele sunt atacate în forţă din afară, iar nerespectarea „indicaţiilor” este sancționată. În aceste condiții, astfel de proceduri democratice precum alegerile devin doar decorațiuni formale.

Uniunea Europeană este, prin însăși natura sa, un mediu ideal în care părăsirea treptată și durabilă a principiilor democrației și ale societății libere s-a desfășurat „cu succes” timp de multe decenii. Eufemistic, putem vorbi despre deficitul democratic al UE (referindu-ne ca la un deficit inerent), dar care nu este văzut drept o lipsă a UE, ci în ochii creatorilor şi actorilor democrației liberale, chiar drept un avantaj dorit.

Reiterăm faptul că nu există niciun demos european. Fără acesta însă democrația în Europa nu poate exista, și este inutil să dăm vina pe cineva pentru asta. Tocmai absența unui public politic (popor) european unificat permite elitelor progresiste să-și îndeplinească planurile fără a-şi face prea multe griji și fără să ia în consideraţie cetățenii statelor membre individuale.

Așa cum statele membre nu au putere în forurile europene, structura lor națională internă, de asemenea, este neajutorată. Migrația în masă (*) și multiculturalismul, împreună cu regionalismul artificial, au devenit metode eficiente de distrugere a omogenității statelor naționale europene.

Se poate schimba ceva?

Lumea occidentală se află într-o asemenea stare încât publicul o conștientizează atunci când vede că toate partidele politice tradiționale (indiferent de numele lor sau de programul inițial declarat) sunt supuse mainstreamului progresist, urmând de facto același program progresist de stânga. Pe fondul acestei „conștiențe”, trebuie să căutați începutul căii către schimbare. Fără aceasta, schimbarea ar putea să nu mai vină. Cu zece ani înainte de sfârșitul comunismului, majoritatea covârșitoare a concetățenilor noștri știau că nu aceasta era calea de urmat. Astăzi, majoritatea covârșitoare a cetățenilor Uniunii Europene încă nu știu acelaşi lucru despre Uniunea Europeană.

Procesul antidemocratic aflat în desfășurare – şi tolerat de partidele politice standard – aparent nu poate fi oprit prin mijloacele democratice tradiționale ale democrației indirecte. De aceea vedem încercări de a apela la democrația directă și de a căuta rezolvarea prin referendumuri. Acestea pot fi una dintre căile parțiale, dar căutarea mântuirii prin ele este iluzorie. Cine le va oferi alegătorilor o interpretare a sensului referendumului și posibilele implicații ale alternativelor oferite? Numai mijloacele media progresiste? Ar trebui partidele politice să fie lăsate în totalitate în plan secund? Și, împreună cu ele, însăși conceptul democrației indirecte, reprezentative?

Nu există nicio soluție revoluționară pe termen scurt. Inversarea cursului evoluţiei nefavorabile a societății occidentale va fi un drum lung. Trebuie să existe un precursor al înlocuirii „democrației liberale” cu democrația reală, căreia să i se redea cea mai mare parte a deciziilor esențiale ale guvernării. Cu alte cuvinte, să fie apărată democrația parlamentară. Acţiunea prealabilă necesară este apărarea statului național (cel de dinainte de democrația liberală) ca unic loc natural al existenței unei democrații funcționale. Trebuie să împiedicăm toate încercările viitoare de consolidare a centrului de la Bruxelles și de continuare a transferului de competențe dinspre statele naționale către acesta. Primul test major va fi disputa asupra revoluției din legislația privind azilul şi migraţia (Dublin IV), privind retragerea competențelor statelor membre în acest domeniu. Trebuie să eliminăm supremația automată a legislației UE asupra celei de la nivel național. Doar așa popoarele îşi vor recăpăta controlul asupra guvernelor lor.

La nivel național, este esențial ca toate domeniile vieții publice să fie supuse controlului democratic al cetățenilor, adică să nu se tolereze organe și instituții „independente” care să exercite autorități publice fără vreo responsabilitate. Trebuie să readucem luarea deciziilor către instituțiile cu mandat democratic. Trebuie să existe o tranziție a sistemului politic pentru a facilita crearea guvernelor funcționale. Guvernele nefuncționale sunt fără îndoială unul dintre obiectivele democrației liberale. Pe primul loc în ordinea principiilor care guvernează societatea, trebuie să readucem libertatea în locul falsei egalităţi.

O UE transformată (necesitând o schimbare de nume) trebuie să devină o entitate neutră din punct de vedere ideologic, „doar” sprijinind cooperarea voluntară a statelor membre, nu un organism suprem nedemocratic care încearcă să distrugă identitatea membrilor săi și să promoveze prin metode nedemocratice scopurile unei ideologii dubioase.

Să încheiăm cu o parafrazare a unei vechi zicale: Progresiştii au încercat întotdeauna să schimbe lumea. Noi o vrem în vechea sa formă învechită, respectabilă, însă acum tot mai slăbită, să se întoarcă și să fie respectată.

Institutul Václav Klaus, iunie 2018

Manifestul IVK a fost folosit ca bază pentru o dezbatere ţinută la Casa Municipală din Praga pe 26 iunie 2018.

Publicat în Týdeník Echo (Ecoul Săptămânal) pe 21 iunie 2018.

(*) În 2015, la începutul lunii septembrie, am formulat, pe subiectul migraţiei în masă, petiţia Interpelarea cetăţenilor Republicii Cehe către guvernul şi parlamentul ČR, semnată de zeci de mii de concetăţeni. Textul ei se poate citi la  www.klaus.cz/clanky/3792.

https://www.klaus.cz/clanky/4283

via Prioritate de dreapta