Gîndesc singur, influențat de propriile mele preferințe, prejudecăți, surse de informare în acord general cu viziunea mea despre lume, de instinct, pe cît se poate de logică. Nimic din toate acestea nu-mi oferă avantajul necesar acum.

Pentru că acum ne aflăm în războiul de sfîrșit de lume. La propriu. A început partea care nu se mai poate opri, care se va termina doar prin victoria răului sau a binelui. Dacă ne-a venit vremea, atunci răul va triumfa, societatea, credințele, organizarea politică, scara de valori vor fi complet tulburate, răsturnate, alterate pînă la opusul a ceea ce ar trebui să fie.

Progresul, inițial o aparent benignă amplificare a schimbărilor inerente vieții și civilizației, a devenit un cult întunecat, nemilos cu potențial de anihilare deplină a omului așa cum îl știm. Îl știm, sîntem, încă, creația lui Dumnezeu. Cînd, dacă, schimbarea forțată, deliberată, impusă agresiv va triumfa, ceea ce va rămîne după nu va mai fi creația lui Dumnezeu. Insule de umanitate, indivizi cu credință și viață întru credința adevărată vor mai rămîne, poate. Nu va fi de ajuns. Ceilalți vor fi expresia apostaziei generalizate, turma diavolului.

Ne aflăm în războiul pentru sufletul nostru.

Ca indivizi ne putem salva tot individual, biserica asta ne spune, rigoarea raționamentului prin care încercăm să interpretăm cuvîntul Domnului asta ne spune. Nu știu să se meargă mai departe de atît, nu știu de vreo metodă sancționată de biserică, de teologi, prin care să existe o salvare colectivă.

Avem totuși cel mai mare dar, poate la egalitate cu cel de a da viață (aici e nevoie de doi), avem liberul arbitru. Putem, într-o oarecare măsură, să ne scriem destinul. Și acum, cînd lucrăm din greu la distrugerea noastră, tot ne exercităm liberul arbitru, greșit, păcălit din afară, el există, se manifestă, unele greșeli grave le facem fără să fim manipulați.

Eu aș vrea să nu triumfe răul acum. Aș vrea ca Apocalipsa sau resetarea finală care devine necesară, dacă putregaiul s-a generalizat (globalizat !), să se amîne. Avem această libertate. De fapt, aceasta este LIBERTATEA. Dumnezeu ne lasă, dacă putem, dacă ne străduim, dacă ne organizăm (de ce nu?) să nu cădem pradă lucrării diavolului. Aici, în lumea păcatului, dacă nu pentru fiecare în parte ca individ, atunci pentru noi, comunități, oaze de ajutor care pot să ajute pe fiecare din cei ce sunt și din cei ce vor veni să-și găsească calea dreaptă.

Cum cîștigăm războiul ? Pe de o parte, făcînd ce ni se spune dintotdeauna: să trăim curat, ca indivizi, ca familie, să respectăm familia, să o prețuim, să ne creștem, noi, nu alții pentru noi, copiii cum se cuvine. Să trecem pe la biserică pentru a ne aminti smerenia. Se știu  sau trebuie urgent învățate din nou toate acestea și altele care fac parte din bagajul, doar aparent încărcat, al omului credincios.

Ce facem apoi, ca grup, în comunitate, în societate, ca națiune, ca oameni ai cetății ?

Să nu ne autopăcălim. De multe ori din trufia care ne minte că știm. Nu, de multe ori nu știm, bănuielile noastre nu se confirmă, informațiile noastre nu sunt impecabile, oamenii în care ne punem speranța nu fac față sau erau altceva decît păreau. Toate aceste incertitudini fac ca lucrarea diavolului să aibă șanse de a strica ordinea divină. În lumea păcatului, incertitudinea e un dat, modul de viață. E lumea în care ne luptăm cu noi, întîi și întîi.

Totuși, funcționăm. Ne autocorectăm. Ne rescriem reprezentările, ne adaptăm înțelegerea despre lume – nu adaptarea proslăvită darwinist, care e un îndemn la supunere. Avem resurse în noi, ne-au fost puse acolo, păcatele ni se iartă, dacă le identificăm și recunoaștem că le-am comis.

Eu nu pot să predic, nu pentru că sînt păcătos, sînt, dar și sfinții întîi prin păcat se recomandă lumii, chiar și cînd pentru ceilalți par exact… sfinți. Nu. Pentru că sînt soldat. Nu din cel care trage cu arma, nu din cel care umblă în umbră. Mai precis, cetățean-soldat. Mă definesc, pentru mine, prin aceea că știu cumva că uneori… trebuie. Nu întrebați ce. Doar trebuie. Inclusiv să accept. Dacă vrei cetatea întreagă, faci ce trebuie să rămînă întreagă, mai puțin să-ți pierzi sufletul și, mai ales, să lucrezi ca alții să și-l piardă pe al lor. În rest, faci tot ce trebuie. Vacanța s-a terminat, toate permisiile se suspendă.

E război și nu se va încheia mâine. Pentru cei pe care nu i-aș vrea să mă citească, în limba universală a vremii, ca să le mai tăiem din elan: you can count on this !