(dar nu de Caragiale)
Slugile de la The Guardian au impresia că denunță, că au descoperit ele ceva. Poate rolul adjectivului. De fapt, confirmă.
Se coace de o „internațională” naționalistă. Bineînțeles, Duterte e aruncat la plesneală, n-are niciun rol în eforturile lui Steve Bannon care, în Europa, țintesc coagularea forțelor anti-UE din interiorul criminalei organizații.
Informația cheie pe care o oferă, mîrîind, Guardianul se referă la acordul lui Nigel Farage de a încerca o apropiere de Marine Le Pen, cu care a avut fricțiuni în trecut.
Nu trebuie să faci prea multe evaluări ca să observi rapid care sunt forțele cele mai importante pe care (și fără de care nu) se poate constitui nucleul viitoarei mișcări, cu M.
Le repet. Partidul lui Farage, al lui Le Pen, al lui Salvini și al lui Orban.
Dacă bleganii de la PSD nu se trezesc cu grăbire, vor pierde, pentru România, avantajul strategic pe care țara, nu ei, îl are, deocamdată, înaintea Ungariei.
Trei din cele patru partide sunt de dreapta, dar se autodeclară astfel din ce în ce mai nuanțat.
Al patrulea, BrExit Party-ul lui Farage va înlocui, probabil, pe conservatori, tot spre dreapta, dar forța lui de acum s-a construit pe o bază mult mai largă.
Fostul Front Național, tot așa, are sprijin puternic de la muncitori și trece peste cota lui clasică prin voturi venite dinspre toate orientările și categoriile sociale, profesionale și nu numai.
În Ungaria, succesul masiv al lui Orban nu vine, evident, numai dinspre cei cu vederi de dreapta.
Salvini apelează și el la suficiente elemente populiste și colaborează cu un partid tot populist, dar de stînga.
În Polonia, altă țară posibil candidat la Mișcare, avem tot un partid de dreapta, dar cu specific național polonez, nu pepeistic (adică globalist).
Categorisirea după criteriul depășit stînga-dreapta nu mai operează la fel, dacă mai operează în vreun fel. Naționalismul economic, cum l-a botezat, cam fad, Bannon lasă loc la multe combinații, dacă ai flexibilitate mintală.
Populismul pe care năimiții din presa sistemului îl scuipă ca pe un cuvînt de ocară a devenit variabila de lucru, termenul de tranziție care reflectă procesul de reconfigurare conceptuală. Evident, nivelul de complexitate al acestui concept îl depășește nițel pe cel al lui „muie pesede”.
Toate partidele respective sunt sau au șanse să fie partide de guvernămînt. Ceea ce PSD este deja. Viktor Orban și partidul său contează în bună măsură și pentru forța electorală, practic fără rival în Ungaria, dar și pentru coerența liderilor și a mesajului. Chestie străină PSD.
Dacă Marea Britanie, Franța și Italia vor fi conduse ferm de partide anti-UE importanța României va scădea, dar, pînă atunci, putem juca un rol mult mai important decît îndrăznesc mulți să spere, cu condiția unei reorientări, să-i zicem deocamdată ideologice, deși termenul e cumva impropriu.
Nu-mi fac iluzii cu PSDul actual, mă rog, cu cei ce decid acolo, dar tot pe o parte importantă a electoratului și activiștilor săi se va baza viitorul partid naționalist. Ar fi bine ca procesul de translație să înceapă pe mâna unor politicieni inteligenți și cît mai urgent. Am bănuiala că alde Bannon ar putea asigura o suficientă „ecranare” față de amestecul securismului globalist, dacă ar vedea că au cu cine.
La conu' Mişu 