Vine un an nou fără o țară a românilor.

Bandele mercenarilor werneriști ne-au luat-o și au pus-o cu totul în labele străinilor, putori coloniale de varii miasme. În ceea ce pot măsura, cîntări, împărți. La propriu. Așa gîndesc ei.

Nu văd mișcare la orizont. Nu simt nicio zvîcnire în subteran. Nu pare posibil să se întîmple ceva, nimicul pare atotcuprinzător.

De obicei, cînd e calmul mai plat și contabilii obosesc cu numărătoarea arginților care, ei, curg în valuri, apare… neprevăzutul. Spaima cea mare a securiștilor de pretutindeni, fie ei cu burtă, de mâna a doua, cu smartphone-ul burdușit de aplicații ce gîndesc pentru ei.

Va fi crunt, va durea, va răscoli totul. Într-un final, după ce se vor așeza  lucrurile, tot la nimic nou sub soare se ajunge în planul care nu contează, cu alți actori pe care îi va prosti lipsa riscului, confortul conformismului, păcăleala puterii, teluricul fiind rezistent de felul său. Cu satisfacția, mică, dar plăcută, oferită de gușații momentului măturați în chinuri grozave. Ca unii nepermis de ticăloși pentru prostia lor lacomă.

Venirea neprevăzutului se anunță prin absență. După care mulți vor absenta perfect motivat și definitiv.

România va renaște cu români, mereu numai pentru români.

Vor mai fi și alte sfîrșituri de Românie. Existăm, dacă încercăm să le înțelegem cu adevărat, ca o împletire a celor două mituri fundamentale, Miorița și Meșterul Manole, în vreme ce străinii trăiesc doar cu perspectiva de tejghetar sau de cîrnățar, cu bucuriile lor acre, mereu nedumeriți. Noi nu ne putem coborî la drojdia lor stearpă, nici atunci cînd vrem. Dacă ne prostim și încercăm poșirca lor existențială, ne ia cu dureri de cap. Dar nu ne ține, nu avem voie, condiționarea noastră se află la un nivel mult mai înalt. La nevoie, dărîmăm tot și o luăm de la început. La nevoie și de cîte ori va fi nevoie.

Doar un sfîrșit, nici măcar ultimul, avem în continuare multe de învățat și mult de lucru în istorie, pentru veșnicie. Începe un sfîrșit nou.