Gîndeam așa.

De frica posibilității ca oamenii responsabili să se organizeze, securiștii, hai să le zic globaliști, au ajuns să facă propagandă ideilor pe care le detestă. Pe linie de serviciu sau din convingere, nu interesează deocamdată.

Nu e prima oară, desigur, dar parcă tocmai reușiseră să stîrpească naționalismul, suveranismul, populismul. S-au chinuit, de exemplu, cu atîta înverșunare să facă din PSD un partid Reek (vezi Game of Thrones) de simt acum nevoia să-l cîrpească la loc sau în altă formă ? Reek s-a trezit la un moment dat, chiar și fără sculă, iar dulăii l-au sfîșiat într-un final fix pe stăpînul torționar, dacă mai țineți minte.

Ceva nu se leagă. Aici nu avem un plictis de securiști rămași fără obiectul muncii, aici avem o realitate profundă de care sunt perfect conștienți. Și de care se tem.

Infiltrați din timp sau doar cu pete, că dosare avem toți, berechet, posibilii lideri de opinie agreați de securiști sau luați în țintă pentru a fi atacați, capătă, grație lor, securiștilor, o popularitate de care, altfel, nu ar fi beneficiat. O capătă și prin asmuțirea curelelor sau gîzilor de studio contra lor. Deliberat sau din greșeală, poate prin suprapunerea altor tendințe, venite de aiurea. Tendințe care, spre bucuria noastră, riscă să se calce pe picioare.

Popularitate, în cazul celor programați cu treabă, care trebuie construită apelînd la un discurs suficient de coerent și lipsit de stridențele ce l-ar face ușor de identificat drept fake.

Aruncînd voit dubiul asupra individului sau asupra circumstanțelor din care acesta răsare, pentru a nu se trezi sub o avalanșă, prin interferența securistă se permite, totuși, un acces mult mai larg la mesajul purtat de persoanele respective, prin construirea unei platforme publice mult mai vizibile.

Cum și printre securiști sigur mai sunt unii care nu gustă căcatul regimului de ocupație (să le zicem securiști sceptici, adică ceva mai puțin septici) te poți întreba dacă nu se ajută astfel, voit, deși aparent din întîmplare, rezistența. Partea simpatică e că, în sfîrșit, avem o situație win-win. Ori trece mesajul, indiferent de imaginea purtătorului, în speranța (lor) că vor putea controla apoi jocul prin interpuși, ori trebuie împinsă represiunea brutală spre cote care vor duce rapid la explozie. Dacă nu s-ar confrunta cu dilema asta, n-ar risca pe tema suveranistă. Părerea mea. A, uitasem, tema, pentru a fi credibilă, trebuie să fie și puternic anti-johannistă.

Dozaj controlat și alte iluzii, de fapt securiștii mărturisesc adevărul prin vocile influențate de ei: că trăim într-o dictatură care calcă în picioare constituția, că se minte și se manipulează, că interesele străine au prioritate.

Taman acum le-a venit pe cap și experimentul pandemic globalist… ce să zic… ghinion ! Poate de asta și încearcă să facă să circule, cam brusc, mesajul antisistem prin conducte apropiate lor, au realizat că închisoarea pandemică trezește într-un ritm accelerat pe unii care, altfel, ar fi dormit liniștit. Unii pe care acum vor cu grăbire să-i… îndrume.

Practic, securiștii (toți), nevricoși la violența de tip anii ’50, ca rafinați și dedulciți în ale manipulării soft, nu prea au de ales, trebuie să proptească din greu curentul suveranist la partea de mesaj, cu speranța că pot controla veșnic pe purtătorii mesajului. Tare aș vrea să văd cum rezolvă paradoxul, cum cred că ar putea compromite adevărul cuprins în mesaj doar pentru că pot compromite oameni sau se folosesc de oameni compromiși ?

Iar dacă nu reușești să compromiți mesajul fără să sune fals (pentru că ai nevoie de el, cumva sterilizat, dar cu modificarea „genetică” bine ascunsă – m-am molipsit de limbajul bio-medical), ba chiar îl revigorezi și ajuți la răspîndirea lui pe o scară mai mare, de ce nu ar deveni extrem de probabile surprizele ? Niște mincinoși care se ascund foarte bine rostind… adevărul. Un dans cam pe muchie de cuțit, nu ?

Încă un aspect. Gălăgia nu trebuie să copleșească. Pentru că, atunci cînd nu se va mai înțelege nimeni cu nimeni, unii vor coborî în tăcere și doar vor acționa. Fără iluzii, fără speranțe, fără greș. Ha, acum că mă gîndesc (ca să închei cum am început, lăsînd impresia că am gîndit pe tot parcursul textului), poate avem chiar o situație win-win-win.

Titlul ? Titlul e mai complicat. Depinde din punctul cui privești. Enervante și punțile astea !