Bolnavul Arafat, bețivul LOrban, puținul la minte Johannis. Un trio reprezentativ pentru ceva comun întregii societăți românești muribunde.

Indivizi care tăiesc în vis, într-o halucinație patologică pe care, aparent, și-o întrețin singuri, din motive de neînțeles.

Pentru noi, cei mulți, e mai simplu de explicat. Cu vena deschisă la injecțiile de propagandă psy-op venite dinspre bula așa-zis comunicațională, ne aburim bîjbîind în căutarea unui sens, dezorientați și tot mai obosiți.

Da, știm, creații sau proprietăți ale sistemului hellvigist de control, amintiții sau alte jucării stricate asemănătoare nu au cum să interpreteze altceva decît melodia comandată. Oare ?

Lăutarii lui Hellvig (nume generic, sigur semnificativ, care întruchipează întregul sistem – stat paralel/subteran/profund – bazat fundamental pe serviciile secrete) îndeamnă drăcesc la horă nuntași storși de puteri. Forțează nota și, unii dintre ei, cel puțin, știu că o forțează, că se va rupe coarda.

Tot ni se spune, am crezut și eu asta, că așa vom fi aduși mai repede la supunerea deplină. Plesniți fără milă, terorizați de haștagii de zece august pentru a cădea prin ciurul setesist de douăzecișișase mai, cu ultimele fibre zvîcninde de partid legitim ciolacizate iremediabil, adică nereprezentați și nereprezentabili ever politic, nu avem de ales decît a cădea în genunchi pentru a sluji.

Stau și mă întreb, cu întreaga rezervă de oxigen disponibilă, pentru că nu am purtat și nu voi purta masca robiei, indiferent cîte spume face raedul negru la față și în suflet, stau și mă întreb dacă nu cumva supunerea prin arbitrariul cică susținut de forță din spate nu e doar un alt vis bolnav. Din care eu am impresia că suntem pe cale de a ne trezi, ca dintr-un coșmar, brusc și violent.

Teroarea arafatică (tot o denumire generică pentru a ilustra dictatura medicaloidă) depinde, într-o mult mai mare măsură decît ar vrea stăpînii, de așa numita presiune de grup/peer pressure. Grupul de prieteni de facebook, colegii de corporație, gașca cool, trendiștii și influencerii, suspiciunea întreținută că tot ce spui sau faci se monitorizează, filmele, ongurile, toate aceste anomalii se străduiesc conștient sau inerțial să îți inducă o stare de teamă, generală, dar cu atît mai de succes cînd se strecura peste reacția firească la anunțata apocalipsă covidică. Teama despre care vorbesc este însă cea a dificultății desprinderii de grup deși toți senzorii îți semnalează că grupul greșește, că teoria oficială e falsă.

Afirm că, astăzi, nu are cine să impună teroarea doar prin forța brută a statului (securiști, procurori, judecători, eventual armată). Din multe motive, niciunul neavînd de a face cu democrația, ueismul, valorile occidentale, statul de drept, etc. Din motive de blegeală, mercenarizare excesivă, aderare mercantilă la ideologii tot mai consumatoriste și simpliste. Haștagiii raifaisăn nu sunt gărzile roșii ale revoluției culturale maoiste, nici SA-ul nazist. Nu sunt nimic, decît niște colportori de ciozvîrte psy-op difuzate pe canale bine construite.

Scuturați-vă !

Nu ne aflăm în America de sud a lui Pinochet, Somoza sau a juntei argentiniene ce l-a puit pe actualul papă.

DAR nu înseamnă că nu putem cădea, rapid, într-o nouă realitate în care delirul lui Arafat să fie sprijinit nu de lipsa de zel a unei poliții sictirite, ci de fanatismul sanguinar al unor derbedeii dresați în cîteva luni prin cursuri de spălare a creierului, în uniformă de data asta.